Supradoza de Bejeweled

Posted in Alandala on aprilie 16, 2010 by crisatcross

Fireste, nu oricine stie cum se nasc ierarhiile. Nu pe baza valorilor, neaparat, ci mai degraba printr-un fel de joc meschin al hazardului. Asemeni valorilor. Asemeni ideilor. Asemeni mie. Codurile se scriu cu o indemanare aproape obsesiv-compulsiva si se citesc pe nerasuflate, nedigerate. “Ana are mere”, probabil, insa nu toti ne vom bucura de ele. Merele sunt rosii, galbene si verzi, dar si perele sunt. Cine-ar fi fost Ana, daca n-ar fi fost Manole? Iar fara ei, ce-ar mai fi scris autorul anonim? Dar numele ei real nu e Ana, e Sophie, si merii nu-s ai ei, ci ai tatalui ei. Pe Ana n-am nascocit-o eu, si nici mere n-am cules vreodata. “E greu sa gandesti dincolo de cubiculul tau, cand el e lumea ta. Dar trebuie. Grabeste-te!” isi spuse ea irosind cuvinte in gand. Sophie are si ea mere. Multe. Si tata sus-pus. Si temperament si personalitate si credinta ca nimeni n-o egaleaza, nici macar Ana. Ii e greu sa aleaga intre cele doua nume, dar in seara aceasta unul ii va cadea victima. Victima gurii ei lacome, plina de seva. Nu va sta mult pe ganduri, stie asta. Dulce e gustul razbunarii. Dulce precum otrava. Marul inca neales are o anumita stralucire discordanta ce-i fura privirea si i-o vinde pe piata neagra. Ochii negri ai monstrului biped o urmaresc cu insistenta de musca, dar ochii ei intotdeauna rosii de plans sunt astazi verzi precum vanatorii de comori, aproape deschisi. La culoarea lor deschisa la schimbari se adauga cateva raze de soare, gata sa apuna. Se mai foieste de doua ori, ingandurata, doar ca sa afle ca tot ce stie e adevarat. Adevarul e ca nu exista adevar. Cata minciuna, dom’le, cata neruda-re!… Domnul din mintea ei nu minte niciodata, pentru ca nu are adevaruri de ascuns. Minciuna se ascunde greu. La fiecare e nevoie de doua, si tot asa, exponential. Adevarul e ca nu e nevoie sa stim daca oricum nu intelegem. Nu, isi spuse din nou, se va opri aici si va innopta, va scoate cartile si-si va citi, silabisind, viitorul in stelele ascunse in cenusiul pardesiului ei facut sul prin care va cerceta cerul constelatie cu constelatie, va face o lista a prioritatilor pe care o va rescrie intr-o scrisoare simpatica prim-ministrului, ministrului de finante si reginei, stiind de la bun inceput ca n-o va trimite niciodata dar ca va astepta, plangand absolut gratuit, cate zile va avea ca aceasta, nerabdatoare raspunsul lor in doi peri. Peri albi si rosii si galbeni si verzi si uscate!
P.S. Pentru cei care-ati ajuns istoviti dar fericiti la final: Ana nu-i sora-mea, ba! Anna e! Si nici Vraji. Cine-o fi, atunci?!…

Cardinalul

Posted in Foto-pixeli, Povesti de adormit parinti on ianuarie 16, 2009 by crisatcross

 

img_83931

Într-o dimineaţă, pe când îmi sorbeam cu grijă să nu vărs pe mine cafeaua deja răcită, nu aud doar o voce ci şi văd un omuleţ care mă îndeamnă din cutia cu minuni: Iarna este momentul să hrănim păsările! Atât mi-a trebuit. Am fugit la magazin, dar ce să vezi?! Erau atâtea feluri de-a hrăni păsările, câte păsări are cerul, şi preţul trebuia plătit. M-am socotit, m-am scotocit, m-am zgârcit şi-am cumpărat o pară cât un paner plin de pere din seminţe felurite, lipite între ele, desigur, cu un lipici organic. Ajunsă acasă, am legat-o cu nişte aţă de la gobelinul pe care, cândva, tare demult, am crezut că voi avea răbdare să-l termin, şi am atârnat-o de una din crengile liliacului ce-mi creşte lângă fereastra de la bucătărie. Şi-am aşteptat. La început nerăbdătoare, mai târziu neîncrezătoare, până când, obosită, am renunţat. Două zile mai târziu, doar vântul dacă scuturase câteva seminţe dezlipite de dantura puternică a câinelui care, precum stăpâna-i, ar vrea să mai reducă din consumul propriu de carne. Nimic.
 
 A treia zi, dis de dimineaţă (dar nu la noi în est ci în vestul Canadei) îmi turnam cafeaua, aruncând o privire, ca de obicei, în curtea albă. Nimic schimbat, doar zăpadă, dar lângă casă, făcând acrobaţii impresionante pe crengile copacului, două veveriţe prăpădiseră aproape în întregime para de seminţe şi-acum îşi umpleau buzunarele obrajilor cu hrana ce nu lor le fusese servită. M-a cuprins furia, m-am făcut roşie ca para şi-am scos câinele afară, să le reamintească hoţomanelor a cui e tarlaua.

  M-am repezit iar la magazin, de data aceasta chibzuind mai bine, şi-am cumpărat un tub pentru seminţe de floarea soarelui, sperând să atrag cu ele măcar un cardinal. Vara am surprins colibri la florile din grădină, dar cardinali, niciodată. Dar pe ambalaj scria mare, cu litere de-o şchioapă: Cardinalul e o pasăre care preferă înălţimile, nu se coboară ea la nivelul liliacului tău. Atârnă hrănitoarea de crengile superioare ale unui copac matur, altfel uită! 
   
De când l-am agăţat, atârnând deasupra tubului şi-un platou de prăjituri gautit în mijloc ca să limitez accesul veveriţelor, în fiecare dimineaţă mă bucur de prezenţa păsărelelor a căror nume, cu excepţia vrăbiuţelor, nu le cunosc în nici o limbă. Sunt micuţe şi discrete, şi nu le prea place să le fotografiez, dar vin zi de zi şi-şi fac de lucru la mine-n curte. Şi curtea nu mai e atât de albă şi de goală. Şi da, azi şi cardinalul s-a coborât la nivelul meu, şi m-a lăsat chiar să-i fac o poză. Nu ştiu de ce, dar simt că zbor. 

 
 Later update: Da, DIACRITICE! www.diacritice.com

A Good Hairday to Everyone

Posted in Alandala on ianuarie 15, 2009 by crisatcross

Cu liniuta, ca la casele cu minim un inginer:

1). Pe Revy, Cocker-ul familiei, l-am ras la piele. Dar nu-i nimic, parul – asemeni aluatului dospit – creste si la -20 de grade Celsius. S-a demonstrat stiintific ca el creste si la -35 de grade Celsius, insa nu s-a stabilit cu exactitate in ce directie.

2). Si parul Marei creste, dar la fel de firav si timid. Sa privim partea plina a paharului: fata va face economii majore de-a lungul vietii, nefiind nevoita sa dea socoteala coafezelor cu memorie de elefant care, dupa doua-trei tunsori mai mult sau mai putin reusite, stiu si ce lapte praf ai supt de la mama. Sau tata, sau cine ti l-a oferit.

3). Philip a apucat iar pe mana mea, mana inarmata cu foarfece, dar a scapat nevatamat. E artist cu un puternic simt estetic, e drept, dar inca cu doua urechi. Suntem perseverenti, mai incercam.

4). Iesita de la coafor dupa vizita anuala, m-am simtit mult mai tanara si mai proaspata. Nu numai datorita faptului c-am scapat de claia incalcita de par ars de vopsele testate dermatologic si pe pestii de acvariu, ci mai mult pentru faptul ca arat ca in liceu, foarte optzecista. Cartarescu hairdo.

5). Pe el, din motive de eficienta muncii, il tundem cu masina, ori de cate ori auzim banuti zornaindu-i prin buzunare. Si nu, nu consideram gestul ca fiind de-o toleranta aparte. Nu!

Cam atat. Oricum, e prea mult. Dar asta se intampla cand vrei sa testezi WordPress-ul care face figuri, si nu te mai poti opri pana nu publici cateva magarii.

Conversatii nocturne cu Mos Craciun (II)

Posted in Alandala, Efecte secundare, Vivi D. ne transmite on ianuarie 13, 2009 by crisatcross

Oare de cand o cunosc pe Virginia? Sa fie doi, trei ani de cand suntem colegi de birou?!… Nu-mi pot aminti, si acest fapt trist nu are nimic de-a face cu paharele golite in ajun, la petrecerea de la firma. Sunt, pur si simplu, dezarmat, mult mai neputincios decat acum cateva ore in bucataria firmei, cand mi s-a protapit in fata cu acel cadou misterios, numai si numai pentru mine. Am incercat sa ghicesc, citind cat mai atent aparentele pachetului, dar cutia de-o forma banala si de-o marime medie nu mi-a excitat deloc imaginatia. A intins paharul cu Martini si l-a lovit de-al meu, razand si cu sanii care-i tresaltau in bluza usoara, usor transparenta, dar nu suficient cat sa vad prin ea, si m-a lasat balta langa cafetiera, rostind soptit, fara sa-si deslipeasca buzele una de cealalta: Al tau e, daca stii sa-l deschizi!

Mi-am baut cafeaua dar odata intors in birou, i-am cautat privirea, crezand c-am sa gasesc mai multe raspunsuri la intrebarea mea. Nu mi s-a parut, ea chiar ma evita, jucandu-se voit cu toate simturile mele, lasandu-ma doar sa-i adulmec parfumul fin al pielii cand mi se arata pentru o clipa in fata, doar ca sa-si faca loc inspre alte birouri, inspre alti colegi adunati laolalta, lasandu-se dezbracata de alti ochi curiosi care voiau sa-i mangaie rotunjimile cuminti sub matasurile diafane. Cadoul meu?! Mi se parea al oricui, numai al meu nu! M-am apropiat de grupul cel mai numeros, ramanand totusi deoparte, si-am asteptat-o nelinistit sa mi se vanture prin fata. Mi-a vazut miscarea si nu s-a lasat asteptata, facandu-se ca incearca sa gaseasca ceva de scris si trecand din nou prin dreptul meu, lasand din nou cuvintele sa-i mangaie buzele umede: Nu sta degeaba, ca degeaba stai!

Ramasesem locului, cu dorinta vie de-a ma evapora. Nu ii intelegeam nici jocul, si nici nu stiam cum sa-l continui. Pentru mine, jocurile trebuie sa aibe reguli, altfel nu sunt decat miscari aleatorii, intamplari, coincidente. Jocul ei era unul nou, necunoscut, si cu cat voiam mai mult sa particip, cu-atat mai natang ma simteam. Goleam paharele sperand la un accident cerebral, la un scurt-circuit, la orice, orice, doar sa ma vad iesit din acest impas, din aceasta gaura neagra a mintii mele.  Zadarnic, nimic nou, nici o reactie intre emisferele mele tot mai lenese, lasate prada alcoolului dulce ce-si vedea de treaba lui, anuland una cate una toate sinapsele neuronale dispuse sa ma ajute.

Da, cand m-am trantit in taxi, a aparut ca din senin, asezandu-se lipita toata de mine, ea, Virginia cu pachetul ei suspect in brate. Doua ore mai tarziu, multe cortine se ridicasera de pe creierii mei odata cu efectul pacalitor al bauturilor dulci. Intelesesem multe lucruri pe care nici nu le banuiam acum cateva ore, lucruri care nici nu credeam ca ma vor interesa vreodata. Am lasat-o adormita si am iesit in bucatarie la o tigara. Mi-am turnat un pahar, desi nu aveam neaparata nevoie de suplimente, insa trebuia sa fac ceva cu ambele maini, sa nu cumva sa-mi treaca prin cap sa le ridic si sa-mi iau zborul.

Nu auzisem zurgalaii, ori poate ca da, dar ii confundasem cu alte sunete de sezon, insa nasul lui turtit pe geamul de la bucatarie ma facu din nou sa sar ca ars, desi eram intre tigari. I-am deschis cu degetul aratator la gura, semn ca trebuie sa fie foarte discret, sa nu-mi trezeasca musafira nepoftita insa atat de bine-venita. Vazut in bucatarie, era mult mai mare si mai rosu, iar cand isi ascunse capul in frigider, cautand berea, parea chiar imens. S-a asezat pe cel de-al doilea scaun al mesei, si-a aprins o tigara si si-a ridicat berea.

-N-am timp, n-am timp, dar mi-am zis c-o pauza scurta nu strica. Am batut deja jumatate de lume, am imprastiat jumatate din incarcatura, dar tot mai am o bucata buna. Ce zici, vii cu mine?

-Eu?… Nu stiu, nu m-am gandit! am ezitat, incercand sa castig timp.

-Bineinteles ca nu te-ai gandit! Nu ti-am zis c-ai doua saptamani? Ce-ai facut in tot timpul asta? m-a dojenit, deloc parinteste.

-Parca nu stii, am incercat sa ma apar, incheiere de an! Toti o iau razna in decembrie, parc-ar veni sfarsitul lumii.

-Da, parca sunteti idioti!… Ca si cum ati putea voi evita asa o magarie. Auzi cu ce va umpleti voi timpul si vietile, cu incheierile de an. Hai… hai, nu ma enerva! Ia-ti geaca si vino. Am eu niste paturi in sanie cu care sa-ti incalzesti genunchii.

M-am ridicat de la masa, m-am incaltat si mi-am tras geaca indesand pachetul de tigari in buzunar, gata de plecare. Era momentul adevarului, de la trei ani, primul an in care am inceput sa-mi pun intrebari, am vrut sa stiu cum face el toata treaba in 24 de ore. Norocul a dat peste mine. Oare ce-o fi gasit Mosul la mine, de se tot intoarce?  Am escaladat geamul, gata sa sar in sanie, cand mi-am adus aminte de ea. M-am intors si i-am scris un scurt mesaj, rugand-o sa ma astepte. L-am lasat pe masa si-am dat din nou sa sar pervazul, cand Mosul imi striga din sanie:

-Ia si doua beri, daca tot te-ai intors din drum.

-Ai zis ca nu bei cand conduci! l-am apostrofat prieteneste, desi nu eram in masura sa-l judec pentru actiunile lui.

Doisprezece ore mai tarziu, cand m-am intors, ea inca dormea in patul meu. Am mototolit biletul ce i-l scrisesem in toiul noptii, m-am descaltat si m-am strecurat sub plapuma, langa trupul ei cald si moale de femeie tanara. Simtindu-ma, se cuibari ca o pisica in bratele mele, torcand abia auzit la intoarcerea din vis. Am sarutat-o usor pe gat si ea-mi raspunse intorcandu-se catre mine. I-as fi mancat buzele, nu i le-as fi sarutat ca un om normal, dar ea ma impinse putin cu bratele, cat sa-mi vada ochii, si-mi zise aproape rautoacios: Si tu, fraiere, credeai ca nu exista Mos Craciun!

Conversatii nocturne cu Mos Craciun (I)

Posted in Alandala, Efecte secundare, Vivi D. ne transmite on ianuarie 10, 2009 by crisatcross

Habar n-am de unde mi-a gasit Mosul adresa de e-mail, cert e ca ieri ma trezesc cu un mesaj din partea lui: Vin diseara. Ce vrei sa-ti aduc? Atat, nimic mai mult. Semnat Mos Craciun. Asta-si bate joc de mine? Cine se crede?!… Sar repede pe mouse si click-uiesc reply-ul plin de furie. Ba, daca esti cine pretinzi, de ce nu stii ca nu beau vin, nici dimineata, nici seara? Mie adu-mi o bere. Si uit. Eram la serviciu, prins intre doua meetinguri plicticoase, si n-aveam nici timp, nici chef sa ma gandesc la povestile cu Mos Craciun.

Seara, am ajuns acasa epuizat, frecat bine-bine de sefi, ca-i sfarsit de an la toti, nu numai la Mos. Mi-am facut un dus, am incropit rapid o cina din resturile gasite in frigider si m-am tolanit in fotoliul comod, urmarind aproape motaind o emisiune la televizor. Berea parca nu voia sa-si vada de drum catre stomac, zabovea in tot felul de pliuri si cotloane, se tot impotmolea pe nu-stiu-unde pe parcurs si-mi tot revenea in gatlej, si-am lasat-o de-o parte, ca prea-mi bateam joc de ea. 

Un sunet incet, ca o bataie usoara in geam, m-a facut sa tresar. Stau la etajul 3, ce naiba? Sar din fotoliu si ma impiedic de papucii ce mi-au cazut din picioare, gata sa ma pravalesc pe calorifer. Fac pe avionul, intinzandu-mi bratele lateral si apoi inainte, incercand in van sa ma agat de ceva. Apuc doar sa mai fac un pas si ma proptesc cu mainile de calorifer si nasul de geam.  Ha! Mi-a venit sa-mi frec ochii cu mainile, sperand ca gestul ma va face mai credul. Clipesc des ca sa verific daca dorm ori sunt treaz, ma lipesc mai bine de geamul prin care-l vad pe supraponderal legandu-si renii si sania de balconul vecinului, cotrobaind apoi intr-un sac mare si rosu, scotand din el doua sticle si-o punga de alune. Zambea smechereste pe sub mustati, ca-n felicitarile bunicii. Face un gest de dincolo de geam, semn ca trebuie sa-i deschid. Deschid automat fereastra si-l las sa intre, nu fara efort, in camera. Inchid geamul si mai arunc o privire de-a lungul strazii, dar nici tipenie. Probabil c-am adormit la televizor, ca pare sa fie mult mai tarziu decat credeam.

-Ba, scuza-ma ca vin asa tarziu, am prins furtuna-n nordul Europei si renii n-au tras la caruta cum o fac de obicei. Uite, berea pentru tine. N-am stiut ce bei, asa ca ti-am adus un Heineken. Doua, de fapt.

-Da-o-ncoa’, Mosule, ii buna si asta! Chiar simt nevoia sa beau ceva… Mosule, da’ voi n-aveti de lucru, acolo la voi? Adica… cred ca asta-i cea mai aglomerata perioada a anului si la voi. Cum de-ai sters-o?

-Ba… asa e, desi cam toata productia s-a mutat in China! Dar m-a enervat doamna c-am zis ca-mi si bag ceva in toata traditia si-o las acum, la batranete. Numai mutre, numai fite, zici c-am fi la inceputuri.

-Mda… vrei o bere? intreb, nestiind ce altceva sa fac.

-Merge o bere, desi nu beau cand conduc, dar sunt cam sictirit azi. Sper sa stie renii si singuri ce au de facut. Batrane, sa traiesti! zice lovindu-si sticla de-a mea. O pune la gura si o soarbe cu nesat. Vad bulele de aer cum se joaca impingandu-se una pe alta sa-si faca loc inspre fundul rasturnat al flaconului de sticla si ma apuca o pofta de bere, de parca n-am pupat una toata seara. Da’ nu mi-ai zis, ce vrei sa-ti aduc? continua stergandu-si mustatile albe de spuma invizibila. Pentru o clipa, tac naucit. Oare cand am incetat sa cred in Mos Craciun? Devreme, poate prea devreme.

-Nu stiu. As vrea o femeie, una adevarata cu care sa pot sa-mi petrec serile sterile. Ah, m-ai prins nepregatit! E chiar ironic sa-ti cer azi o femeie… Una adevarata, auzi!… baigui stingherit ca m-a luat gura pe dinainte.

-Lasa, nu te lua tu dupa baba mea. De cand am ajuns celebru si i-am umplut cutia postala mai rau decat frigiderul, i s-a urcat la cap. Uita mereu ca-i baba Mosului Craciun, se crede altceva, saraca! Mai ai o bere? Nu stiu de ce n-am luat mai multe.

-Stai sa vad, zic, indreptandu-ma sovaielnic catre bucatarie. Ma intorc cu berea pe care-o da pe gat ca pe prima, fara sa respire.

-Auzi, e tarziu pentru amandoi. Ma duc acasa. Mai ai inca doua saptamani sa-mi spui ce vrei. Gandeste-te bine. Si… tinem legatura!

-O.K. incuviintez. Iti scriu pe mail, sau imi lasi un numar de telefon?

-Ho, ho, ho! Nu pot. E impotriva regulamentului intern al firmei. Etica, stii tu!… Dar nu se stipuleaza niciunde nimic despre e-mail, asa ca poti sa-mi scrii.

A doua zi m-am trezit buimac. Barbierindu-ma, mi-am amintit de fata lui paroasa. M-am oprit pentru o secunda, nici mie nevenindu-mi sa cred ce minunatii de beri am baut azi-noapte, si mai ales cu cine. La serviciu, n-am fost bun de nimic toata ziua. Imi tot venea sa le spun tuturor cum isi lega Mosul sania de balconul vecinilor si cum dadea berile pe gat, de parc-ar fi fost pahare cu lapte, dar n-am putut. E recesiune, mi-e si mie frica sa nu cumva sa pierd bucatica mea de branza si sa n-am cu ce plati creditul facut pentru minuscula mea vizuina. Dar cel mai mult m-a chinuit intrebarea lui: Ce sa-ti aduc?

Mda…

Posted in Uncategorized on ianuarie 8, 2009 by crisatcross

In sensul ca nu, in directia ca da. Sa vedem… incotro?!…

Talia subtire a cartii de istorie

Posted in Alandala, Visez deci dorm on decembrie 9, 2008 by crisatcross

Se pare ca eu am inceput totul alandala, cu visele si cosmarurile care mai intai au fost traite pe propria piele si doar pe urma visate in asternuturi primitoare, care abia mai tarziu au prins consistenta imaginativa si s-au materializat in reverii contemplative, implinindu-se ori redevenind o noua forma a realitatii, mai putin palpabila dar la fel de intensa ca insasi viata.

Cosmarul atat de cumplit, cel cu examenul la matematica la care nu mai esti in stare sa citesti nici macar enuntul problemei, in care ceasul iti ticaie in urechi de parca ar fi cel al mortii, si-n care rezolvarea problemei – daca o fi existand asa ceva in spatiul acesta oniric al mintii umane – e doar o lunga si extenuanta halucinatie aberanta, sunt sigura ca l-au avut multi dintre cititorii mei putini. Imi permit aici sa speculez ca nu multora dintre noi debutul acestei conspiratii a mintii impotriva noua insine a inceput cu chiar o corigenta pe toamna in clasa a XI-a. Da, asa s-a intamplat, pentru ca in primul trimestru al anului am avut nesabuinta sa-i raspund profesorului meu – care degeaba incerca sa ma avertizeze ca vor veni vremuri mai grele – ca va gasi el o cale sa rotunjeasca nenorocita aceea de nota 4,5 in 5. In urmatorul trimestru, ori pentru ca el a fost hotoman si m-a jucat ca un adevarat maestru, dezarmandu-ma mai intai si doar apoi facandu-ma mat, ori pentru ca eu m-am asezat mereu in locul din care puteam copia de la colega mea ce nu-mi era prietena dar totusi imi ingaduia sa-i citesc lucrarea, am terminat onorabil, fara discutii, cu nota 5 intreaga. In al treilea trimestru m-am simtit prinsa la colt, dar nu inainte de-a fi prea tarziu, intampinand in acea perioda nefasta si dificultati medicale, pricopsindu-ma cu o varicela devastatoare de ten oricum acneic, mancat.

Asa a fost odata, dragii babei, dar, din pacate, cunoscandu-mi alimentatia, stilul de viata si psihicul labil, nici macar de acest apelativ nu cred ca ma voi bucura vreodata, simtindu-ma din nou un mic si cu tendinte de ingrasare impostor, insa chiar asa s-a derulat introducerea povestii, avand totusi foarte putin in comun cu restul dezvaluirilor strict personale.

Istoria – cine nu stie deja sa nu citeasca – este cea mai controversata stiinta. Controversat – fie vorba-ntre noi – era si profesorul meu de istorie. Dar mie nu-mi pasa de nimic, nici de bucla lui ce in zadar incerca sa ascunda o calvitie matura, nici de prostul obicei de-a-si sprijini dosul pe catedra, framantandu-si mainile imense si nelinistite in cavitatea ce-o faceau picioarele incrucisate in pantaloni, nici de notele lui de pe lucrarile noastre, care semanau cu indeciziile si incertitudinile mele, greu de citit si descifrat, ce aratau mai mult ca niste siruri de numere succesive 5-6-7 pe care el insusi le citea cinci-spre-sase-spre-sapte. Logica din spatele acestui sistem de notare a fost si-a ramas una foarte controversata, simtindu-ma intotdeauna mai confortabila cu prima decat cu ultima din lunga si controversata insiruire, insa pricopsindu-ma fara sa cer cu cea mai mare.

Nu, la istorie, chiar daca as fi meritat la fel de mult ca la matematica, n-am ramas niciodata corigenta. Profesorul meu de istorie a stiut sa-mi incheie media 7, desi aveam doar un 5 si-un 6. Perioada, anul sau macar cand anume istoria a devenit un cosmar, nu se pot stabili cu exactitate. Presupun doar ca nu a fost intr-o alta era, primul cosmar de acest gen datand undeva in jurul anilor 2006-2007 era noastra. Nu se poate stabili cu exactitate daca aparitia primului cosmar are vreo legatura cu activitatea mea pe blog, insa se stie sigur ca el revine periodic in universul meu fantastic, cu o frecventa mult mai mare decat cea dorita.

Pe scurt, cosmarul se compune din urmatoarele: eu ma trezesc brusc – bineinteles! – chiar inaite de terminarea liceului. Imi dau seama ca la mai toate celelalte materii am fost cat de cat activa, doar la istorie am absentat intreg anul. Facand un calcul mintal rapid, realizez ca nu am note pentru aceasta stiinta, neramanandu-mi decat sa repet clasa a XII-a. Ma precipit, ma agit, dar manualul e mult prea stufos si istoria o stiinta mult prea controversata, iar timpul scurt, insuficient. Un anume element din cosmarul matematicii, acela cu neputinta cititului, se manifesta extrem de acut si-n cadrul acestui cosmar evocator, si sfarsesc prin a ma trezi mancata de aceleasi bine-cunoscute nelinisti, angoase si frici: nu termin liceul!

Azi-noapte, cosmarul devenit deja istorie s-a repetat. Fiecare element principal ori secundar al inchipuirii s-a regasit in el si intreg sirul evenimentelor s-a repetat obsesiv. Eram gata sa ma trezesc si din acest vis cu dorinta de-a-mi ferfenitii diploma de bacalaureat cand, ca din senin, in schimbul absentei notelor mele, profesorul imi cere sa-i dau o bucata de panza subtire. Ma zbat, caut si sfarsesc prin a avea in mana panza salvatoare, putin cam rosiatica dar subtire, transparenta, si-un manual de istorie nou, alb si foarte slab reprezentat in numar de pagini. Il rasfoiesc si recunosc nume de datatori de nume de strazi, ani ce doar in vis au relevanta si fotografii alb-negru, ale codului meu genetic parca. Ma trezesc cu panza aceea rosie al carei nume imi scapa si-mi tot vine sa-i zic cheesecloth, desi stiu ca numai noi romanii ii zicem branza, si cu manualul invatat cat pentru o nota spre trecere, rasuflu usurata ca inca un cosmar, acela al istoriilor, l-am cumparat. Cred, in sfarsit, ca m-am integrat.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.