Concurenta sigura a postei rapide

Si mama si tata au venit in Canada in 11 decembrie. Anul trecut. Au adus cu ei multe cadouri, unele pentru Mosul nostru Craciun, sa-i mai usureze sacul si sa nu-i oboseasca renii, altele pentru alti mosi. Am primit si noi un plic albastru, si-am intrebat zambind sagalnic, ati vandut apartamentul din oras, dar ni s-a raspuns, tot zambind sagalnic, nu, si asta nu e pentru voi, dar l-am luat bucurosi. Cu plicul in mana, am cautat un loc unde sa nu ajunga copiii, acel colt din casa unde se pun lucrurile bine, la loc sigur. L-am pus pe corpul de mobilier a carui nume nu-l stiu nici daca caut si-n dictionarele care inca n-au parasit tipografia, un corp care are si sertare, are si rafturi, si mai suporta si televizorul din dormitor pe deasupra. Am dat sa ies din dormitorul nuptial, dar m-am intors din drum (si cred ca asta a contat mult in desfasurarea ulterioara a evenimentelor) si, cum plicul fusese trantit deasupra DVD-urilor cu filmele copiilor, m-am horatat sa-l var mai adanc, in spatele televizorului. In dormitor ajungem tarziu, nici noi nu mai stim de ce, iar de uitat la televizor, ne uitam cat se uita si televizorul la noi. De uitat in spatele lui, nimeni nu se uita, dar de uitat plicul in spatele lui, toti l-am uitat!

Deh, noroc cu sarbatorile pascale, care anul acesta au coincis cu sarbatorirea printisorului Philip, ca asa se face ca am tras o carpa de praf si pe mobilierul din dotare si, din repezeala, si pe plicul albastru. Stupoare, mare stupoare! Hartia, stand la caldura aparatului electronic care merge fara sa bage cineva de seama, ba si in vecinatatea geamului unde bate soarele la asfintit, si-a mai pierdut din culoare. Asa se explica, daca e necesar, de ce mi-au mai trebuit inca cateva saptamani sa elucidez provenienta plicului cu hartia ce va fi fost candva albastra, apoi inca cateva altele sa-l conving pe sot sa-si sune fostul coleg de facultate care nu se mai astepta la surprize din partea lui Mos Craciun cand nici iepurasul n-a fost in stare sa-l surprinda, cateva schimburi nefericite de mesaje telefonice intre robotii nostri, o mica conversatie nocturna cu doamna colegului si, surprize, surprize! ieri, intr-o atmosfera ceremonioasa, sa inmanam, desi nimeni nu mai credea, plicul cu hartia ce a fost candva albastra.

Nu avem nici experienta, nici resursele postei rapide, de care muma o fi ea, FedEx, Purolator, UPS, DHL sau cum s-or mai fi numind ele in lume. Dar nu e greu de observat siguranta, fie ea si putin decolorata de soare, si rapiditatea ardeleneasca cu care am livrat plicul la destinatar: in mai putin de-o jumatate de an! Ne-am felicitat reciproc si ne-am propus o vacanta. Ne pare rau, nu mai livram pachete, colete si plicuri, si nici de telefonul fara fir nu cred sa mai fi ramas energie, actiunea si suspansul ne-au obosit, de aceasta data, foarte tare!

 

Unde nu-i cap, vai de picioare!

Moshu’ Niculae

Cum frumoasa n-am prea fost dar mi-a trecut si-acum ma stiu intr-o parte, si nici bogata n-as putea zice ca s-ar supara o patura intreaga pe mine si m-ar lasa descoperita, trebuia sa nascocesc povesti cu care sa inchid gura salivanda a junilor care incercau sa-mi urmareasca, nu numai cu privirea ametita de-atatea curbele generoase, corpul, ci voiau sa puna si mana, sa se convinga ca nu plimbau si scoteau la un film si-un Brifcor doar o fata morgana ascunsa sub hainele bune imprumutate de la maica-sa, ci o fiinta vie, in carne si oase si ceva grasime. M-am suit in varful arborelui genealogic si-am luat-o sistematic, din varf -unde pe-atunci tronam- inspre radacini, sperand sa gasesc ceva maret si nobil in frunzisul rarut si cam anemic. N-am gasit nimic dar nu m-am dat batuta, TREBUIA sa fie ceva, undeva, candva, ceva ce mie-mi scapa in graba si nestiinta mea de fata tanara. Am mai incercat de cateva ori dar n-a mers. M-am uitat in jur, sa vad daca ma vede cineva, si cum toti pareau preocupati de altele, l-am ales pe Moshu’!

Odata alegerea facuta, trebuia sa vin cu povestea. Nu stiam mai nimic despre el si nici nu puteam spune doar ca Niculae avea doar patru clase primare, ca a fost sofer si-i cam placea sa bea, ca in drumurile lungi prin tara a avut un accident rutier, ca el a supravietuit dar celalat sofer nu, ca desi un testicol i s-a impotmolit pe drum, i-a facut Firutei cea cu doua utere patru fete, ca una dintre ele i s-a imbolnavit de cancer la numai cinci ani si ca zece ani mai tarziu a murit, ca nu-si pierduse credinta sanatoasa si simtul umorului nici dupa convertirea la o alta religie, ca a muncit pe branci si a construit biserica baptista din Sebes dar a si cazut in dizgratiile mai marilor ei, ca i-ar fi placut sa aibe un televizor la care sa urmareasca ce se intampla in lume insa Firuta nu l-a lasat, ca atunci era pacat, dar acum Firuta are antena parabolica pe casa si e la curent cu toate stirile si telenovelele, ca-i placea sa manance mult si gras si ar fi baut si-un pahar de vin la masa, dar tot Firuta, care acum urmeaza sfatul medicului si bea unul pe zi, nu l-a lasat, ca a fost un om cu coloana vertebrala desi discurile ii erau triplu-herniate, ca a fost un mucalit vesnic pus pe sotii, un om simplu cu o inima mare insa cam slaba. Nah, ce poveste e asta?

Uitandu-ma la chipul lui, la statura lui, la religia lui, l-am declarat negru! Nu pe el, pe taica-sau. Pigmentul nu-l ajuta intr-atat incat sa mint fara sa rosesc, dar taica-sau murise demult si nici chiar Niculae nu-si mai amintea prea bine ce culoare avusese pielea parintelui sau. Imbrobodeam povestea in functie de intrebarile nedumerite ale celorlalti. Nu mi-o mai amintesc acum, dar de soldatul afro-american, ratacit in Europa in vremea primului razboi mondial inca mai stiu. Nimeni, niciodata, n-a indraznit sa-mi zica ca am baut, desigur, prea mult, pentru ca abia mai tarziu am pus, pentru prima oara, alcool in povestile mele.

Intr-una din noptile trecute, Niculae m-a vizitat. L-am luat pe sus, cum obisnuia Firuta sa faca, Niculae, Niculae, ce cauti aici?  M-a linistit, mi-a zis ca a venit doar sa ma vada. A fost o intalnire foarte linistita, stateam amandoi asezati pe scaune sub o fereastra si povesteam nimicuri, iar el si-a sprijinit capul pe bratul ce-si avea cotul pe pervazul geamului. Abia atunci i-am observat culoarea pielii si i-am zis, Niculae, dar tu chiar esti negru!  El mi-a confirmat in cuvinte putine ca da, e negru, dar ca acest fapt trebuie sa ramana secretul nostru. A doua zi, m-am simtit cu o minciuna mai usoara si inca si azi, scriind si ascultand Louis Armstrong, am o senzatie placuta. Dream a little dream of me…

 

Muscata

Din gradina

Ma apasam cu toata greutatea pe lama de metal, fortand sapa sa muste adanc din pamant si, intorcand brazda pe dos, rascoleam cu degetele bucatile de tarana ce se imprastiau in voie, curatandu-le de radacini netrebuincioase. Cativa saci de balegar asteptau sa fie framantati cu pamantul ce-l desteleneam nu cu prea multa ravna, dar cu multa placere. Nici cu altele nu procedez altfel, mi-am zis in gand, ingenunchiind cu mainile murdare si repetand miscarea. Vecinul repara si el ceva dupa gard, tulburandu-mi linistea cu masinariile lui suieratoare si, nemultumit de cine mai stie ce, isi opri masinaria si-si lasa gandurile sa umple linistea ce traversa gardul ca si cum n-ar fi fost intre noi. N-am bagat de seama ce zice, dar parca se voi auzit, ridica vocea tot mai sus si-n limba de mama a lui Harper, nu a lui Chretien, cum i-ar fi stat bine.  Politica -nici a unuia, nici a celuilalt, si nici a altora- nu m-a interesat vreodata, iar limba de mama e singura pe care-o stapanesc, dar imi vars si eu cu usurinta naduful in limba lui Harper, ma brazda iar prin crestet.

Gradina am mostenit-o de la fostii proprietari si cand maica-mea mi-a zis c-o s-o sape taica-meu si ea o sa cumpere rasaduri si-o s-o faca sa rodeasca, am fost pe punctul sa-mi pierd cumpatul, noroc ca nu-l mai aveam demult. De n-as fi avut copilul inca in cele 30 de zile de garantie a spitalului, care-mi tinea de urat in noptile albe, si casa veche si jegoasa la care lucram zi-lumina ca s-o facem a noastra, si de fostii proprietari imi lasau mostenire si uneltele agricole pentru gradina, m-as fi rasculat, mi-as fi rascumparat gradina pentru care inca nu aveam nici un plan de viitor si nici o dorinta s-o pastrez in forma ei initiala, dar de care fusesem deja expropriata.  Azi, lucrand in ea, nu-mi puteam explica revolta ce ma stapanise atunci dar m-am felicitat, tot in gand, ca in acel an mi-am murdarit mainile cu multe altele, dar cu gradina nu.

Gradina, desi nu prea mare, imi ocupa mult din timpul liber. Lucrand-o an de an, ingrasandu-i pamantul, dandu-i viata si vazand-o cum creste, m-a invatat s-o si iubesc. Ma invart in jurul ei ca un redutabil proprietar, o muncesc cu drag dar o las in paragina cand si cand, ma intorc si-o inund, iar o las sa sece, dar de roade nu-mi pasa. Nu astept nimic de la ea, dar daca-mi da, primesc cu bratele deschise. E doar o gradina, in fond, si asa cum e, e gradina mea!

Robert Johnson - Crossroad Blues

Cine a inventat cuiul?

 

 Cu suparatele astea doua mi-am petrecut iarna in podul casei care-si asteapta randul la renovare. S-au bazait una pe alta, ba ca una, ba ca nu cealalta ar fi inventat cuiul, s-au certat si n-au mai vorbit niciodata. Nici moartea nu le-a facut dreptate. Dar timpul, ah, timpul le-a uscat bine-bine pe dinauntru de tot orgoliul si toata spuma urii ce le colcaia prin viscere si, pana la urma, cea mai desteapta a cedat. A zburat. In neant. Luata de vanturile schimbarii. Intr-un fel sau altul, ne-am linistit cu toatele. Cuiul e, oricum, o inventie desueta, dar cine a mai vazut muste vorbitoare?!

Leapsa

Am primit o leapsa de la Forevergreen, e prima din viata mea de bloaga, va rog sa nu fiti foarte critici!

1. Ziua cea mai frumoasa? Ziua in care meteorologii se dovedesc a fi niste incompetenti si, in pofida previziunilor lor stiintifice, inclusiv soarele le rade in nas.

2. Lucrul cel mai usor? Lucrul pe care-l fac altii in locul meu, mie fiindu-mi lene.

3. Cel mai mare obstacol? Sa NU consider obstacolul ceea ce este de fapt, adica doar o mica denivelare.

4. Cea mai mare greseala? Sa inghit nemestecat.

5. Cauza rautatilor? Sindromul premenstrual.

6. Cea mai mare infrangere? Faptul ca nu mai pot fugi de-acasa.

7. Prima necesitate? Apa (poate fi si din bere).

8. Eroare? Sa cred ca binele poate sta singur in echilibru.

9. Cel mai mare defect? Tac cand trebuie sa vorbesc, vorbesc cand trebuie sa tac.

10. Persoana cea mai periculoasa? Eu.

11. Cel mai urat sentiment? Ipocrizia.

12. Cel mai frumos cadou? O bona si o bucatareasa.

13. Cel mai bun remediu? Hlizeala.

14. Protectia efectiva? Prezervativul.

15. Cele mai necesare persoane? Cel care-mi asigura traiul decent si timpul necesar pentru lepse.

16. Sentimentul cel mai frumos? Ca n-am asudat degeaba, ca am pierdut macar un 500 de grame.

 

Fiind somera, nu dau leapsa gratis ci o scot la licitatie, incepand cu un pret modic. Sa nu uitam, si banii trebuie sa circule, nu numai lepsele.

Prima zi de scoala (31 august, 2006)

Cand vine vorba sau imi amintesc de cate-un text mai vechi, il public aici. Sper sa nu-i obosesc prea tare pe cei care deja le-au citit. Si nici cu cei care inca n-au facut-o n-am nimic…

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

 Philip a inceput scoala! S-a trezit voios si n-a comentat prea vehement toaleta pe care i-am pregatit-o, a mancat rapid micul dejun si a fost gata de plecare inaintea tuturor. Stia ca avea sa-si intalneasca vechii prieteni, desi i-a intalnit toata vara ba la unu’, ba la altul acasa, si in plus Petra, verisoara lui primara cu care are o relatie de dragoste-ura, se va alatura trupei. De-a lungul vietii lor scurte dar pline de schimbari, au mai fost colegi de grupa la gradinita, dar nu pentru mult timp pentru ca au fost rapid separati cand au inceput sa faca misto de colegi si educatoare in romaneasca lor de “ungura” (25% in cazul fiecaruia) cu usor accent moldovenesc imprumutat din limba quebecoasa.
    La intoarcerea acasa era inca exuberant, alerga si topaia in fata mea ca un Forrest Gump autentic, cu parul tuns cam scurt si inegal in ultima seara de vacanta de catre mama vesnic in intarziere,  dar care-i pune in lumina fruntea eminesciana putin mai decolorata decat restul fetei. Cine nu stie ca parul creste? Aflase deja ca zilele de marti si  joi de anul trecut, cand o doamna venea si incerca sa-i invete sa citeasca litere si grupuri de litere, singurele zile pe care le detesta, vor deveni rutina, ba in plus vor lucra si cu cifre anul acesta, dar nu-si pierduse inca buna-dispozitie, n-avu timp sa proceseze.
    Aseara la 8, dupa ce a fost plecat prin vecini, a petrecut ore bune in fata televizorului si-a computerului, s-ar mai fi jucat la nu-stiu-ce joc gasit pe Internet. Nu s-a opus prea tare insistentelor mele si la 8:30 era in pat. Vezi ca se poate? Si cu toate astea azi dimineata, desi era foarte tarziu, a refuzat sa se trezeasca, a avut nevoie de incurajarile mele la volum maxim ca sa coboare din pat si sa se imbrace, mai ca si-a trantit capul in farfuria cu lapte si cereale sperand ca asta sa-l invioreze putin si sa-si recapete cheful de viata, dar a ratat si m-a si amenintat ca dupa ce mananca se odihneste putin in patul meu pentru ca e prea obosit. Iar la scoala? N-a fost si ieri? Azi e prea obosit sa mearga la scoala!
    Fatul meu, numai prima zi de scoala conteaza, cine vorbeste despre celelalte? Ai mostenit genele mamei tale si scoala n-o sa-ti placa prea tare, blameaza-ma pe mine si ciudatul dans cromozomial. Amintirile tale despre scoala vor fi altele decat ale colegilor tai, de alta naturi senzoriale! Ca sa raman cu ceva din liceu, m-am maritat cu un coleg. Vei gasi si tu o cale sa te adaptezi si sa supravietuiesti, sa pacalesti cumva sistemul. Nu vei merge la scoala ca sa-ti implinesti visele ci doar ca sa le visezi.
    “Acum, la inceput de drum,” iti urez sa ajungi usor ziua cand vei castiga bani din placerea ta de-a vedea filme, acelasi film de zeci de ori, pana cand memorezi fiecare secventa, replica, decor ori nume de personaj, pana cand si pentru mine coloana sonora a filmului se confunda cu linistea si da sens si profunzime durerilor mele de cap. Lasa literele si cifrele pentru fratii tai care vor mosteni genele tatalui tau, ca numai pe el nu-l obosesc.
 Bine ai venit in lumea oamenilor obositi!

Mara are 3 ani!

 

Mara e un copil ca toti ceilalti. Nascuta si crescuta intr-o familie in care schimbul de opinii si finele contraziceri sunt la ordinea zilei (cu exceptiile aferente care nu fac decat sa intareasca regula), Mara, copilul nostru aflat in stadiul mimetismului verbal, ne pune la oglinda lingvistica si ne lasa fara cuvinte: foarte multe din frazele ei incep cu formula “Pai da, dar…”. Cele mai multe dintre ele au o continuitate logica si se integreaza bine in context, dar la varsta ei intamplarea face jocul de cuvinte inteligent. Nu demult a descoperit ca lucrurile nu merg intotdeauna cum dorim, ca mici incidente sau accidente ne fac viata problematica. “Avem un problem, asta e problemu’ ” este o alta concluzie care ne lasa fara replica, mai ales in contextul in care intrebata fiind de ce a imprastiat o cutie de cereale pe jos in bucatarie, ea va raspunde “Nu eu, cutia! Cutia e ploblemu’!” Incepand cu argumentele si concluziile, am crezut/sperat c-am sarit o etapa, aceea a lui DE CE?, dar amarnic ne-am mai inselat si de data aceasta. Seria “Da’ de ce”-urilor poate continua nu pana la epuizarea tuturor argumentelor pertinente pentru varsta ei, ci pana la epuizarea tuturor resurselor de care dispunem: energie, informatie, inspiratie, chef, rabdare, tutun, alcool si alte droguri usoare cu sau fara prescriptie. Limbajul ei nu e doar o mijloc de comunicare ci si unul de manipulare. In functie de interesele personale foarte clare, ea poate fi doar a mamei sau doar a tatalui, poate fi sora verisoarei ei dar niciodata sora fratelui ei. Un copil precoce care stie ca nu e niciodata vina lui, ci poate a fratelui ei care nici macar nu se afla prin preajma dar care ar trebui sa plateasca pentru dezastrul pentru care noi o tragem, pe nedrept, la raspundere. O doare deseori gatul si daca nu-si primeste pastilutele cu deliciosul lor gust de capsuni, subit o apuca dureri de stomac si de cap. Interesanta e si simpatia dintre noi si cum ne molipsim unii de la altii si ajungem si noi la cutiutele noastre cu medicamente! Rareori rade in hohote dar canta mult, si daca-i zic ca-i mananc gurita imi raspunde ca nu e buna, ca are dintii negri! Ce atata tura-vura, copilul asta va ajunge o soacra de nota 10 candva!