Cardinalul

 

Într-o dimineaţă, pe când îmi sorbeam cu grijă să nu vărs pe mine cafeaua deja răcită, nu aud doar o voce ci şi văd un omuleţ care mă îndeamnă din cutia cu minuni: Iarna este momentul să hrănim păsările! Atât mi-a trebuit. Am fugit la magazin, dar ce să vezi?! Erau atâtea feluri de-a hrăni păsările, câte păsări are cerul, şi preţul trebuia plătit. M-am socotit, m-am scotocit, m-am zgârcit şi-am cumpărat o pară cât un paner plin de pere din seminţe felurite, lipite între ele, desigur, cu un lipici organic. Ajunsă acasă, am legat-o cu nişte aţă de la gobelinul pe care, cândva, tare demult, am crezut că voi avea răbdare să-l termin, şi am atârnat-o de una din crengile liliacului ce-mi creşte lângă fereastra de la bucătărie. Şi-am aşteptat. La început nerăbdătoare, mai târziu neîncrezătoare, până când, obosită, am renunţat. Două zile mai târziu, doar vântul dacă scuturase câteva seminţe dezlipite de dantura puternică a câinelui care, precum stăpâna-i, ar vrea să mai reducă din consumul propriu de carne. Nimic.
 
 A treia zi, dis de dimineaţă (dar nu la noi în est ci în vestul Canadei) îmi turnam cafeaua, aruncând o privire, ca de obicei, în curtea albă. Nimic schimbat, doar zăpadă, dar lângă casă, făcând acrobaţii impresionante pe crengile copacului, două veveriţe prăpădiseră aproape în întregime para de seminţe şi-acum îşi umpleau buzunarele obrajilor cu hrana ce nu lor le fusese servită. M-a cuprins furia, m-am făcut roşie ca para şi-am scos câinele afară, să le reamintească hoţomanelor a cui e tarlaua.

  M-am repezit iar la magazin, de data aceasta chibzuind mai bine, şi-am cumpărat un tub pentru seminţe de floarea soarelui, sperând să atrag cu ele măcar un cardinal. Vara am surprins colibri la florile din grădină, dar cardinali, niciodată. Dar pe ambalaj scria mare, cu litere de-o şchioapă: Cardinalul e o pasăre care preferă înălţimile, nu se coboară ea la nivelul liliacului tău. Atârnă hrănitoarea de crengile superioare ale unui copac matur, altfel uită! 
   
De când l-am agăţat, atârnând deasupra tubului şi-un platou de prăjituri gautit în mijloc ca să limitez accesul veveriţelor, în fiecare dimineaţă mă bucur de prezenţa păsărelelor a căror nume, cu excepţia vrăbiuţelor, nu le cunosc în nici o limbă. Sunt micuţe şi discrete, şi nu le prea place să le fotografiez, dar vin zi de zi şi-şi fac de lucru la mine-n curte. Şi curtea nu mai e atât de albă şi de goală. Şi da, azi şi cardinalul s-a coborât la nivelul meu, şi m-a lăsat chiar să-i fac o poză. Nu ştiu de ce, dar simt că zbor. 

 
 Later update: Da, DIACRITICE! www.diacritice.com

A Good Hairday to Everyone

Cu liniuta, ca la casele cu minim un inginer:

1). Pe Revy, Cocker-ul familiei, l-am ras la piele. Dar nu-i nimic, parul – asemeni aluatului dospit – creste si la -20 de grade Celsius. S-a demonstrat stiintific ca el creste si la -35 de grade Celsius, insa nu s-a stabilit cu exactitate in ce directie.

2). Si parul Marei creste, dar la fel de firav si timid. Sa privim partea plina a paharului: fata va face economii majore de-a lungul vietii, nefiind nevoita sa dea socoteala coafezelor cu memorie de elefant care, dupa doua-trei tunsori mai mult sau mai putin reusite, stiu si ce lapte praf ai supt de la mama. Sau tata, sau cine ti l-a oferit.

3). Philip a apucat iar pe mana mea, mana inarmata cu foarfece, dar a scapat nevatamat. E artist cu un puternic simt estetic, e drept, dar inca cu doua urechi. Suntem perseverenti, mai incercam.

4). Iesita de la coafor dupa vizita anuala, m-am simtit mult mai tanara si mai proaspata. Nu numai datorita faptului c-am scapat de claia incalcita de par ars de vopsele testate dermatologic si pe pestii de acvariu, ci mai mult pentru faptul ca arat ca in liceu, foarte optzecista. Cartarescu hairdo.

5). Pe el, din motive de eficienta muncii, il tundem cu masina, ori de cate ori auzim banuti zornaindu-i prin buzunare. Si nu, nu consideram gestul ca fiind de-o toleranta aparte. Nu!

Cam atat. Oricum, e prea mult. Dar asta se intampla cand vrei sa testezi WordPress-ul care face figuri, si nu te mai poti opri pana nu publici cateva magarii.

Conversatii nocturne cu Mos Craciun (II)

Oare de cand o cunosc pe Virginia? Sa fie doi, trei ani de cand suntem colegi de birou?!… Nu-mi pot aminti, si acest fapt trist nu are nimic de-a face cu paharele golite in ajun, la petrecerea de la firma. Sunt, pur si simplu, dezarmat, mult mai neputincios decat acum cateva ore in bucataria firmei, cand mi s-a protapit in fata cu acel cadou misterios, numai si numai pentru mine. Am incercat sa ghicesc, citind cat mai atent aparentele pachetului, dar cutia de-o forma banala si de-o marime medie nu mi-a excitat deloc imaginatia. A intins paharul cu Martini si l-a lovit de-al meu, razand si cu sanii care-i tresaltau in bluza usoara, usor transparenta, dar nu suficient cat sa vad prin ea, si m-a lasat balta langa cafetiera, rostind soptit, fara sa-si deslipeasca buzele una de cealalta: Al tau e, daca stii sa-l deschizi!

Mi-am baut cafeaua dar odata intors in birou, i-am cautat privirea, crezand c-am sa gasesc mai multe raspunsuri la intrebarea mea. Nu mi s-a parut, ea chiar ma evita, jucandu-se voit cu toate simturile mele, lasandu-ma doar sa-i adulmec parfumul fin al pielii cand mi se arata pentru o clipa in fata, doar ca sa-si faca loc inspre alte birouri, inspre alti colegi adunati laolalta, lasandu-se dezbracata de alti ochi curiosi care voiau sa-i mangaie rotunjimile cuminti sub matasurile diafane. Cadoul meu?! Mi se parea al oricui, numai al meu nu! M-am apropiat de grupul cel mai numeros, ramanand totusi deoparte, si-am asteptat-o nelinistit sa mi se vanture prin fata. Mi-a vazut miscarea si nu s-a lasat asteptata, facandu-se ca incearca sa gaseasca ceva de scris si trecand din nou prin dreptul meu, lasand din nou cuvintele sa-i mangaie buzele umede: Nu sta degeaba, ca degeaba stai!

Ramasesem locului, cu dorinta vie de-a ma evapora. Nu ii intelegeam nici jocul, si nici nu stiam cum sa-l continui. Pentru mine, jocurile trebuie sa aibe reguli, altfel nu sunt decat miscari aleatorii, intamplari, coincidente. Jocul ei era unul nou, necunoscut, si cu cat voiam mai mult sa particip, cu-atat mai natang ma simteam. Goleam paharele sperand la un accident cerebral, la un scurt-circuit, la orice, orice, doar sa ma vad iesit din acest impas, din aceasta gaura neagra a mintii mele.  Zadarnic, nimic nou, nici o reactie intre emisferele mele tot mai lenese, lasate prada alcoolului dulce ce-si vedea de treaba lui, anuland una cate una toate sinapsele neuronale dispuse sa ma ajute.

Da, cand m-am trantit in taxi, a aparut ca din senin, asezandu-se lipita toata de mine, ea, Virginia cu pachetul ei suspect in brate. Doua ore mai tarziu, multe cortine se ridicasera de pe creierii mei odata cu efectul pacalitor al bauturilor dulci. Intelesesem multe lucruri pe care nici nu le banuiam acum cateva ore, lucruri care nici nu credeam ca ma vor interesa vreodata. Am lasat-o adormita si am iesit in bucatarie la o tigara. Mi-am turnat un pahar, desi nu aveam neaparata nevoie de suplimente, insa trebuia sa fac ceva cu ambele maini, sa nu cumva sa-mi treaca prin cap sa le ridic si sa-mi iau zborul.

Nu auzisem zurgalaii, ori poate ca da, dar ii confundasem cu alte sunete de sezon, insa nasul lui turtit pe geamul de la bucatarie ma facu din nou sa sar ca ars, desi eram intre tigari. I-am deschis cu degetul aratator la gura, semn ca trebuie sa fie foarte discret, sa nu-mi trezeasca musafira nepoftita insa atat de bine-venita. Vazut in bucatarie, era mult mai mare si mai rosu, iar cand isi ascunse capul in frigider, cautand berea, parea chiar imens. S-a asezat pe cel de-al doilea scaun al mesei, si-a aprins o tigara si si-a ridicat berea.

-N-am timp, n-am timp, dar mi-am zis c-o pauza scurta nu strica. Am batut deja jumatate de lume, am imprastiat jumatate din incarcatura, dar tot mai am o bucata buna. Ce zici, vii cu mine?

-Eu?… Nu stiu, nu m-am gandit! am ezitat, incercand sa castig timp.

-Bineinteles ca nu te-ai gandit! Nu ti-am zis c-ai doua saptamani? Ce-ai facut in tot timpul asta? m-a dojenit, deloc parinteste.

-Parca nu stii, am incercat sa ma apar, incheiere de an! Toti o iau razna in decembrie, parc-ar veni sfarsitul lumii.

-Da, parca sunteti idioti!… Ca si cum ati putea voi evita asa o magarie. Auzi cu ce va umpleti voi timpul si vietile, cu incheierile de an. Hai… hai, nu ma enerva! Ia-ti geaca si vino. Am eu niste paturi in sanie cu care sa-ti incalzesti genunchii.

M-am ridicat de la masa, m-am incaltat si mi-am tras geaca indesand pachetul de tigari in buzunar, gata de plecare. Era momentul adevarului, de la trei ani, primul an in care am inceput sa-mi pun intrebari, am vrut sa stiu cum face el toata treaba in 24 de ore. Norocul a dat peste mine. Oare ce-o fi gasit Mosul la mine, de se tot intoarce?  Am escaladat geamul, gata sa sar in sanie, cand mi-am adus aminte de ea. M-am intors si i-am scris un scurt mesaj, rugand-o sa ma astepte. L-am lasat pe masa si-am dat din nou sa sar pervazul, cand Mosul imi striga din sanie:

-Ia si doua beri, daca tot te-ai intors din drum.

-Ai zis ca nu bei cand conduci! l-am apostrofat prieteneste, desi nu eram in masura sa-l judec pentru actiunile lui.

Doisprezece ore mai tarziu, cand m-am intors, ea inca dormea in patul meu. Am mototolit biletul ce i-l scrisesem in toiul noptii, m-am descaltat si m-am strecurat sub plapuma, langa trupul ei cald si moale de femeie tanara. Simtindu-ma, se cuibari ca o pisica in bratele mele, torcand abia auzit la intoarcerea din vis. Am sarutat-o usor pe gat si ea-mi raspunse intorcandu-se catre mine. I-as fi mancat buzele, nu i le-as fi sarutat ca un om normal, dar ea ma impinse putin cu bratele, cat sa-mi vada ochii, si-mi zise aproape rautoacios: Si tu, fraiere, credeai ca nu exista Mos Craciun!

Conversatii nocturne cu Mos Craciun (I)

Habar n-am de unde mi-a gasit Mosul adresa de e-mail, cert e ca ieri ma trezesc cu un mesaj din partea lui: Vin diseara. Ce vrei sa-ti aduc? Atat, nimic mai mult. Semnat Mos Craciun. Asta-si bate joc de mine? Cine se crede?!… Sar repede pe mouse si click-uiesc reply-ul plin de furie. Ba, daca esti cine pretinzi, de ce nu stii ca nu beau vin, nici dimineata, nici seara? Mie adu-mi o bere. Si uit. Eram la serviciu, prins intre doua meetinguri plicticoase, si n-aveam nici timp, nici chef sa ma gandesc la povestile cu Mos Craciun.

Seara, am ajuns acasa epuizat, frecat bine-bine de sefi, ca-i sfarsit de an la toti, nu numai la Mos. Mi-am facut un dus, am incropit rapid o cina din resturile gasite in frigider si m-am tolanit in fotoliul comod, urmarind aproape motaind o emisiune la televizor. Berea parca nu voia sa-si vada de drum catre stomac, zabovea in tot felul de pliuri si cotloane, se tot impotmolea pe nu-stiu-unde pe parcurs si-mi tot revenea in gatlej, si-am lasat-o de-o parte, ca prea-mi bateam joc de ea. 

Un sunet incet, ca o bataie usoara in geam, m-a facut sa tresar. Stau la etajul 3, ce naiba? Sar din fotoliu si ma impiedic de papucii ce mi-au cazut din picioare, gata sa ma pravalesc pe calorifer. Fac pe avionul, intinzandu-mi bratele lateral si apoi inainte, incercand in van sa ma agat de ceva. Apuc doar sa mai fac un pas si ma proptesc cu mainile de calorifer si nasul de geam.  Ha! Mi-a venit sa-mi frec ochii cu mainile, sperand ca gestul ma va face mai credul. Clipesc des ca sa verific daca dorm ori sunt treaz, ma lipesc mai bine de geamul prin care-l vad pe supraponderal legandu-si renii si sania de balconul vecinului, cotrobaind apoi intr-un sac mare si rosu, scotand din el doua sticle si-o punga de alune. Zambea smechereste pe sub mustati, ca-n felicitarile bunicii. Face un gest de dincolo de geam, semn ca trebuie sa-i deschid. Deschid automat fereastra si-l las sa intre, nu fara efort, in camera. Inchid geamul si mai arunc o privire de-a lungul strazii, dar nici tipenie. Probabil c-am adormit la televizor, ca pare sa fie mult mai tarziu decat credeam.

-Ba, scuza-ma ca vin asa tarziu, am prins furtuna-n nordul Europei si renii n-au tras la caruta cum o fac de obicei. Uite, berea pentru tine. N-am stiut ce bei, asa ca ti-am adus un Heineken. Doua, de fapt.

-Da-o-ncoa’, Mosule, ii buna si asta! Chiar simt nevoia sa beau ceva… Mosule, da’ voi n-aveti de lucru, acolo la voi? Adica… cred ca asta-i cea mai aglomerata perioada a anului si la voi. Cum de-ai sters-o?

-Ba… asa e, desi cam toata productia s-a mutat in China! Dar m-a enervat doamna c-am zis ca-mi si bag ceva in toata traditia si-o las acum, la batranete. Numai mutre, numai fite, zici c-am fi la inceputuri.

-Mda… vrei o bere? intreb, nestiind ce altceva sa fac.

-Merge o bere, desi nu beau cand conduc, dar sunt cam sictirit azi. Sper sa stie renii si singuri ce au de facut. Batrane, sa traiesti! zice lovindu-si sticla de-a mea. O pune la gura si o soarbe cu nesat. Vad bulele de aer cum se joaca impingandu-se una pe alta sa-si faca loc inspre fundul rasturnat al flaconului de sticla si ma apuca o pofta de bere, de parca n-am pupat una toata seara. Da’ nu mi-ai zis, ce vrei sa-ti aduc? continua stergandu-si mustatile albe de spuma invizibila. Pentru o clipa, tac naucit. Oare cand am incetat sa cred in Mos Craciun? Devreme, poate prea devreme.

-Nu stiu. As vrea o femeie, una adevarata cu care sa pot sa-mi petrec serile sterile. Ah, m-ai prins nepregatit! E chiar ironic sa-ti cer azi o femeie… Una adevarata, auzi!… baigui stingherit ca m-a luat gura pe dinainte.

-Lasa, nu te lua tu dupa baba mea. De cand am ajuns celebru si i-am umplut cutia postala mai rau decat frigiderul, i s-a urcat la cap. Uita mereu ca-i baba Mosului Craciun, se crede altceva, saraca! Mai ai o bere? Nu stiu de ce n-am luat mai multe.

-Stai sa vad, zic, indreptandu-ma sovaielnic catre bucatarie. Ma intorc cu berea pe care-o da pe gat ca pe prima, fara sa respire.

-Auzi, e tarziu pentru amandoi. Ma duc acasa. Mai ai inca doua saptamani sa-mi spui ce vrei. Gandeste-te bine. Si… tinem legatura!

-O.K. incuviintez. Iti scriu pe mail, sau imi lasi un numar de telefon?

-Ho, ho, ho! Nu pot. E impotriva regulamentului intern al firmei. Etica, stii tu!… Dar nu se stipuleaza niciunde nimic despre e-mail, asa ca poti sa-mi scrii.

A doua zi m-am trezit buimac. Barbierindu-ma, mi-am amintit de fata lui paroasa. M-am oprit pentru o secunda, nici mie nevenindu-mi sa cred ce minunatii de beri am baut azi-noapte, si mai ales cu cine. La serviciu, n-am fost bun de nimic toata ziua. Imi tot venea sa le spun tuturor cum isi lega Mosul sania de balconul vecinilor si cum dadea berile pe gat, de parc-ar fi fost pahare cu lapte, dar n-am putut. E recesiune, mi-e si mie frica sa nu cumva sa pierd bucatica mea de branza si sa n-am cu ce plati creditul facut pentru minuscula mea vizuina. Dar cel mai mult m-a chinuit intrebarea lui: Ce sa-ti aduc?

Mda…

In sensul ca nu, in directia ca da. Sa vedem… incotro?!…

Talia subtire a cartii de istorie

Se pare ca eu am inceput totul alandala, cu visele si cosmarurile care mai intai au fost traite pe propria piele si doar pe urma visate in asternuturi primitoare, care abia mai tarziu au prins consistenta imaginativa si s-au materializat in reverii contemplative, implinindu-se ori redevenind o noua forma a realitatii, mai putin palpabila dar la fel de intensa ca insasi viata.

Cosmarul atat de cumplit, cel cu examenul la matematica la care nu mai esti in stare sa citesti nici macar enuntul problemei, in care ceasul iti ticaie in urechi de parca ar fi cel al mortii, si-n care rezolvarea problemei – daca o fi existand asa ceva in spatiul acesta oniric al mintii umane – e doar o lunga si extenuanta halucinatie aberanta, sunt sigura ca l-au avut multi dintre cititorii mei putini. Imi permit aici sa speculez ca nu multora dintre noi debutul acestei conspiratii a mintii impotriva noua insine a inceput cu chiar o corigenta pe toamna in clasa a XI-a. Da, asa s-a intamplat, pentru ca in primul trimestru al anului am avut nesabuinta sa-i raspund profesorului meu - care degeaba incerca sa ma avertizeze ca vor veni vremuri mai grele – ca va gasi el o cale sa rotunjeasca nenorocita aceea de nota 4,5 in 5. In urmatorul trimestru, ori pentru ca el a fost hotoman si m-a jucat ca un adevarat maestru, dezarmandu-ma mai intai si doar apoi facandu-ma mat, ori pentru ca eu m-am asezat mereu in locul din care puteam copia de la colega mea ce nu-mi era prietena dar totusi imi ingaduia sa-i citesc lucrarea, am terminat onorabil, fara discutii, cu nota 5 intreaga. In al treilea trimestru m-am simtit prinsa la colt, dar nu inainte de-a fi prea tarziu, intampinand in acea perioda nefasta si dificultati medicale, pricopsindu-ma cu o varicela devastatoare de ten oricum acneic, mancat.

Asa a fost odata, dragii babei, dar, din pacate, cunoscandu-mi alimentatia, stilul de viata si psihicul labil, nici macar de acest apelativ nu cred ca ma voi bucura vreodata, simtindu-ma din nou un mic si cu tendinte de ingrasare impostor, insa chiar asa s-a derulat introducerea povestii, avand totusi foarte putin in comun cu restul dezvaluirilor strict personale.

Istoria – cine nu stie deja sa nu citeasca – este cea mai controversata stiinta. Controversat – fie vorba-ntre noi – era si profesorul meu de istorie. Dar mie nu-mi pasa de nimic, nici de bucla lui ce in zadar incerca sa ascunda o calvitie matura, nici de prostul obicei de-a-si sprijini dosul pe catedra, framantandu-si mainile imense si nelinistite in cavitatea ce-o faceau picioarele incrucisate in pantaloni, nici de notele lui de pe lucrarile noastre, care semanau cu indeciziile si incertitudinile mele, greu de citit si descifrat, ce aratau mai mult ca niste siruri de numere succesive 5-6-7 pe care el insusi le citea cinci-spre-sase-spre-sapte. Logica din spatele acestui sistem de notare a fost si-a ramas una foarte controversata, simtindu-ma intotdeauna mai confortabila cu prima decat cu ultima din lunga si controversata insiruire, insa pricopsindu-ma fara sa cer cu cea mai mare.

Nu, la istorie, chiar daca as fi meritat la fel de mult ca la matematica, n-am ramas niciodata corigenta. Profesorul meu de istorie a stiut sa-mi incheie media 7, desi aveam doar un 5 si-un 6. Perioada, anul sau macar cand anume istoria a devenit un cosmar, nu se pot stabili cu exactitate. Presupun doar ca nu a fost intr-o alta era, primul cosmar de acest gen datand undeva in jurul anilor 2006-2007 era noastra. Nu se poate stabili cu exactitate daca aparitia primului cosmar are vreo legatura cu activitatea mea pe blog, insa se stie sigur ca el revine periodic in universul meu fantastic, cu o frecventa mult mai mare decat cea dorita.

Pe scurt, cosmarul se compune din urmatoarele: eu ma trezesc brusc - bineinteles! – chiar inaite de terminarea liceului. Imi dau seama ca la mai toate celelalte materii am fost cat de cat activa, doar la istorie am absentat intreg anul. Facand un calcul mintal rapid, realizez ca nu am note pentru aceasta stiinta, neramanandu-mi decat sa repet clasa a XII-a. Ma precipit, ma agit, dar manualul e mult prea stufos si istoria o stiinta mult prea controversata, iar timpul scurt, insuficient. Un anume element din cosmarul matematicii, acela cu neputinta cititului, se manifesta extrem de acut si-n cadrul acestui cosmar evocator, si sfarsesc prin a ma trezi mancata de aceleasi bine-cunoscute nelinisti, angoase si frici: nu termin liceul!

Azi-noapte, cosmarul devenit deja istorie s-a repetat. Fiecare element principal ori secundar al inchipuirii s-a regasit in el si intreg sirul evenimentelor s-a repetat obsesiv. Eram gata sa ma trezesc si din acest vis cu dorinta de-a-mi ferfenitii diploma de bacalaureat cand, ca din senin, in schimbul absentei notelor mele, profesorul imi cere sa-i dau o bucata de panza subtire. Ma zbat, caut si sfarsesc prin a avea in mana panza salvatoare, putin cam rosiatica dar subtire, transparenta, si-un manual de istorie nou, alb si foarte slab reprezentat in numar de pagini. Il rasfoiesc si recunosc nume de datatori de nume de strazi, ani ce doar in vis au relevanta si fotografii alb-negru, ale codului meu genetic parca. Ma trezesc cu panza aceea rosie al carei nume imi scapa si-mi tot vine sa-i zic cheesecloth, desi stiu ca numai noi romanii ii zicem branza, si cu manualul invatat cat pentru o nota spre trecere, rasuflu usurata ca inca un cosmar, acela al istoriilor, l-am cumparat. Cred, in sfarsit, ca m-am integrat.

Telegrama

Vara m-a parasit stop Si-a strans florile si s-a carat stop Sunt atat de singura stop O astept pe fetita cu chibriturile stop Sunt trista si mi-as aprinde o tigara stop Mi-e frig stop Imi iau temperatura ca sa ma asigur ca n-am murit stop Termometrul imi zice ca aiurez stop De la febra stop

Intepate

Curat oglinda si, din prea mult zel, rastorn minusculul ghiveci in care Philip a plantat acum vreo 2 ani un cactus cat un degetar. Daca as fi inceput curatenia din baie cu spalatul oglinzii, acum nu as fi injurat atat de autentic birjareste. Pufai, mormai, si-n disperatele mele incercari de-a scapa de acele stea ale micutei plante ornamentale, nu fac decat sa le transfer dintr-o mana intr-alta si sa vorbesc si mai murdar. Oricum, trebuie sa curat totul inca o data! Mara intra in baie, tinand in maini o revista cu printese unde, vorba-vine, isi face temele.

-Uite mami, vreau sa am printesele astea trei.

-Intotdeauna musteste pamantul in ghiveciul asta, numai acum e uscat ca desertul! Ce vrei, Mara?

-Printesele astea trei, nu ti-am zis?

-Care? Alea-s patru, nu trei.

-Nu, is trei.

-Mara, is patru. Numara-le!

-Numara-le tu! Is trei. O.K., le numar: 1, 2, 4, 5. Is cinci!

-Mara… Ma intorc s-o privesc in ochi cand imi spune toate astea, dar cu cotul agat din nou cactusul abia replantat la locul lui, si reiau repertoriul de dansuri si tapuituri executat cu-atata maiestrie abia cateva minute mai devreme.

-1, 2, 4, 5… 1, 2, 4, 5… Astea cinci printese le vreau, mami!

-Maarraaa!… Sunt patru. 1, 2, 3, 4!

-Da, asa am zis si eu: 1, 2, 3, 4.

-Nu, ai zis 1, 2, 4, 5.

-Ba nu! Am zis 1, 2, 3, 4. Astea trei printese le vreau, mami!

-O.K. Care dintre ele?

-Astea trei: 1, 2, 4, 5.

Iau cactusul si-l arunc fara remuscari la gunoi. In ultimii doi ani, l-am plantat si rasplantat de nenumarate ori. Nu, ajunge! Inchid capacul pubelei si-mi amintesc de Philip si de dragostea ce i-o poarta. Deschid capacul, imi bag cu grija mainile-n pubela si scormonesc. Dansand si injurand, aduc pamant de la alta planta, il replantez, il ud, il pun la locul lui de la oglinda si-mi promit: E pentru ultima oara! Dar cu fata nu pot face acelasi lucru: e a mea, pana la urma! Ea si cele trei printese: 1, 2, 4, 5!

Falsa celebritate

Ma invarteam anevoie de pe-o parte pe alta, nehotarata inca daca e momentul sa renunt la visare si sa deschid ochii dintr-odata, lasand razele jucause ale soarelui inca jos sa-mi forteze pupilele, ori sa mai aman o vreme momentul decisiv si sa mai trandavesc in asternuturile scortoase mirosind bizar a clor si a apret, lasand in voie lenea diminetii sa-si faca de cap. Oricum, nu aveam nimic in program pentru acea zi. O sonerie de celular, zornaind discret la inceput dar prinzand curaj crezandu-se ignorata, imi atrasese atentia, insa nu mai mult de cateva secunde, timp in care creierul meu inca amortit avu timp sa-si aminteasca ciudatul amanunt: eu nu aveam si nu stiam folosi astfel de aparate, deci nu putea fi al meu. Telefonul se voi auzit cu orice pret, si stia si cum s-o faca, si astfel m-am vazut obligata sa-mi descopar capul si sa cercetez camera, sperand sa-l gasesc pe micutul delicvent si sa-l reduc la tacere. 

Pentru o clipa, camera se cufunda in tacere. Stateam inca in pat, sprijinita intr-un cot, si nu puteam pricepe. Ochii usor iesiti din orbite incepusera sa faca rondul incaperii, sperand sa gaseasca ceva familiar de care sa se poata agata, revenindu-si astfel la pozitia initiala. Cercetasera deja cu atentie fiecare cotlon, fiecare detaliu al locuintei, si erau gata sa ma dojeneasca parinteste cu-acel Asa iti trebuie daca bei! nesuferit, cand pe podea, zacand chiar langa pat, dadura de valiza mea si, intr-o bine-cunoscuta dezordine, de cele cateva lucruri personale, surprinse chiar in momentul in care incercau sa evadeze nu numai din ea, ci chiar din camera straina. In urmatoarea secunda, eram intr-o alerta totala, si desi celularul nu mai suna, m-am repezit la pantaloni, buzunarindu-i militareste.

Hai fetito, hai! Gandeste!… Nu e o centrala atomica, e doar un telefon! Deschide-l si suna, n-o sa te violeze nimeni! Am ramas un moment cu aparatul in mana, incercand sa-mi reamintesc numarul lui, insa in secunda urmatoare telefonul incepu din nou sa urle, sperand sa trezeasca pe cineva la celalalt capat al firului. Hm… Ce ironie! Ce fir?! Nu aveam banuiala nici despre cum ajunsesem in aceasta camera de hotel, nici despre cine ar fi putut fi proprietarul celularului. Am apasat butonul verde si-am dus aparatul la ureche.

-Hei! Sa nu-mi spui ca te-am trezit!… ma mustra prieteneste o voce feminina.

-Nu, dar…

-O.K., fii atenta! Te imbraci frumos cu hainele pe care ti le-am lasat aseara pe umeras (sunt in dulap, da?), si-ntr-un sfert de ora esti jos. Nu te machia, ca n-are rost. Vin sa te iau.

Am deschis neincrezatoare usile garderobei, sperand inca sa fi fost totul o greseala, insa pe umeras, perfect aranjate, ma asteptau o camasuta albastrie de matase si-un costum cu taior si fusta putin deasupta genunchiului ce, odata imbracate, imi veneau ca turnate. In buzunarul sacoului gasisem si-o cutiuta cu-o pereche de ciorapi de matase negri, iar dedesupt, o pereche de pantofi cu toc. M-am imbracat in graba, mi-am tras de doua ori cu mana prin par, zabovind putin la tample, si-am iesit in fata hotelului. Strada aglomerata imi era necunoscuta. Trecatori grabiti umbland cu capetele plecate se loveau de mine fara sa-si intoarca macar privirea in semn de scuze. Asteptand nestiind inca pe cine, m-am tras din fata valului parca neinsufletit,  postandu-ma pe marginea strazii. Cateva minute mai tarziu, o masina neagra opri langa mine. Prin portiera care mi se deschise, am auzit-o din nou pe ea.

-Hai, sus, ca suntem in intarziere. M-am urcat fara sa cartesc, curioasa daca chipul ei imi va vorbi mai mult decat vocea. Arati cam rau! Ce-ai facut azi-noapte? Sa nu-mi spui ca nu te-ai dus direct in camera!… continua ea, stiind mult mai bine decat mine unde si ce-as fi facut eu cu-o seara inainte. Las’ ca te aranjeaza fetele de la Machiaj, ca de-aia-s platite! Nu numai c-o sa arati cu zece ani mai tanara, dar o sa te si simti o adolescenta rebela! Minuni fac fetele astea, nu altceva! Un tarait de telefon umplu habitaclul masinii si, pana sa ma dezmeticesc si sa caut in poseta, am auzit-o din nou pe ea. Corina Dragomir la telefon. Da, e aici… Nu, nu stiu! Da, suntem putin in intarziere, e trafic pe Mihai Viteazu, dar in douazeci de minute suntem acolo!

Corina Dragomir… Cine poti fi tu, Corina Dragomir? Avand nevoie de certitudini, am coborat oglinda din fata mea. Un chip tanar, mult mai tanar si mai frumos decat al meu, ma privea uimit din oglinda. Dar tu, straino? Tu cine mai esti?

-Uite, zise ea din nou, aici ai cateva raspunsuri la intrebarile pe care ti le vor pune azi. Stiu ca esti fata desteapta si ca n-ai nevoie de cartonasele mele ajutatoare, dar am mai vazut eu ce se intampla cu cei ce dau primele interviuri. Emotiile te podidesc si-n scurt timp nu mai stii nici ce muma te-a facut! E mai bine sa fii pregatita si, chiar daca acum ti se pare stupid, incearca sa memorezi ce e scris acolo. Am avut grija sa personalizez fiecare rapuns. Daca-n mine n-ai incredere, care ti-am urmarit evolutia inca de la debut, nu stiu, zau, in cine altcineva ai putea avea?!

Am trecut rapid peste toate intrebarile si raspunsurile scrise pe cartonase rozalii. La sfarsitul lecturii, ma chinuiau doua intrebari: a cui chip si-a cui opera am furat fara sa vreau? Ea parca masina intr-o parcare ticsita si ma zorii din nou.

-Misca-ti curul! Acum chiar suntem in intarziere! Ma termina astia cu lucrarile lor! Peste tot in orasul asta se lucreaza! Nu mai suport! Abia astept iarna, sa ne mai dea o pauza. M-am luat dupa ea, alergand in urma ei ca un catelus docil, si-n scurt timp eram pe maini bune. Asezata ca o regina pe-un scaun inalt, doua maini ma coafau in timp ce alte doua ma machiau. Alta pereche de maini dibace, inzestrate cu-o micuta gura aspiratoare, imi curata haina de scame si praf, indreptand in acelasi timp orice cuta posibila de pe compleul de stofa fina.

-Fetelor, ati terminat? rasuna din usa glasul ei de-acum cunoscut. Hai, imi facu semn, e timpul sa intri in emisie! Nu-ti fa griji, nu te mananca nimeni. Oamenii sunt acolo ca sa te ajute sa te prezinti publicului. Fii tu insati si, nu uita, foloseste-te de raspunsurile pe care ti le-am scris, da? Hai, esti fata desteapta, nu-i asa? Nu ma faci tu de ras!… Am dat din cap aprobator, stiind ca nu mai exista cale de intoarcere. Din spatele cortinei, o voce cunoscuta facura culisele sa rasune.

-Doamnelor si domnilor, astazi am deosebita placere sa va prezint una din figurile marcante ale tinerei generatii, un artist de-o deosebita clasa si creatia originala a acestuia. Aplauze, va rog, pentru celebra…

Am intrat in scena ca la mama acasa. M-am asezat in fotoliul moale si cum multe dintre frazele intervievatorului meu incepeau cu Nu e asa ca… spuneti-ne dumneavoastra mai multe despre, aici fiindu-mi de foarte mare folos informatiile de pe rozul cartonaselor memorate, am raspuns fara ezitari si pauze penibile la intrebari. La toate intrebarile lor, mie ramanadu-mi numai doua. Dar la aceste ultime intrebari nu sunt inca pregatita sa raspund, pentru ca nici visele nu stiu sa mi le termin. Insa masuta pe care mi-am uitat cartonasele viu-colorate, chiar langa cana de cafea, tot am s-o gasesc si-am sa mi-o cumpar. Acum, se pare, am si banii!

Virus nevirulent

Mi s-a cerut sa ma asez. Am cautat cu privirea un loc si m-am asezat pe singurul scaun liber din incapere. Am inceput sa rasfoiesc cu nerabdare, de la coada la cap, revista ce-o gasisem pe scaun, lasata probabil ca semn ca locul era ocupat. Din celalalt capat al incaperii, un tanar ma privea insistent. Desi nu aveam stare, privirea lui m-a fortat sa zabovesc indelung asupra imaginilor frumos colorate. Scaunul era prea aproape de cel pe care statea fiul chinezoaicei guralive, mi se facuse cald si la fiecare sunet tresaream. Am pus revista cu femei frumoase la locul ei si-am luat alta, cu case frumoase. Am deschis-o si pe aceasta la sfarsit, dar m-am razgandit. Trecusem deja de pagina 50 si nu vazusem inca nici o casa. Tanarul isi schimbase pozitia pe scaun, intorcandu-se cu tot trupul inspre mine, privindu-ma cu aceeasi suparatoare insistenta. Ce vede, oare? m-am intrebat disperata. Sa fi plecat iar incaltata cu papucii de casa? Mi-am intins usor picioarele si  le-am privit discret pe deasupra revistei. Am rasuflat usurata, eram incaltata corespunzator. Am lasat revista sa cada in mana stanga si cu dreapta, aproape imperceptibil, am verificat slitul pantalonului. Atunci ce-o fi? m-am intrebat din nou, jenata tot mai tare de privirea lui. Parul? Fata obosita? Miscarile scurte si nervoase cu care incerc sa-mi fac loc langa copilul neastamparat de langa mine? De undeva din spatele meu, o voce striga cateva nume, iar tanarul se ridica si trecu rapid pe langa mine, atingandu-ma cu haina pe mana stanga, fara sa ma vada. Dupa ce s-a facut nevazut pe culoarul din spatele, am inchis revista si-am inspirat usor aerul conditionat din incapere, incercand sa ma relaxez. Am mai rasfoit revista de doua ori, de la ambele capete, pana mi-am auzit si eu numele strigat.

Un barbat foarte inalt incadrat de doua tinere frumoase imi arata usa larg deschisa, poftindu-ma sa iau loc. Se intoarse pe rand spre fiecare dintre femei, prezentandu-mi-le politicos. Brazilia trecu pe langa urechile mele, asa ca m-am simtit datoare cu un “Bine ati venit, incantata sa va cunosc”. El se intoarse inspre mine, intrebandu-ma cu ce ma poate ajuta. Mi-am inceput povestea de acum doua luni, cu prima pata ce mi-a aparut pe spate. Acum insa avem multe altele cu care ma puteam lauda. Mi-am ridicat bluzita sa-i arat, insa el era ocupat cu una dintre tinere.

-Stii ce este? a intrebat-o el.

-Da, e Pity… a incercat fata sa raspunda.

-Exact! zise el intorcandu-se spre birou pentru a nota diagnosticul pe-o foaie de hartie, completand in acelasi timp si trimiterea pentru analiza de sange.

-Dar am si-o alunita aici, si ea-mi da mai multe dureri de cap decat toate petele astea multe si urate de pe corp. Abia atunci se intoarse si inspre mine, ridicandu-mi ca un adevarat specialist bluzita si privind o secunda pata rosie ce camufleaza intrutotul micuta excrescenta a pielii, asigurandu-ma ca pentru atata lucru nu merita sa ma ingrijorez.

-E doar un virus, a mai adaugat el grabit.

-Si … trece cu timpul, ca toate? am intrebat.

-Da, si cu soare, imi raspunse el sarmant. Trebuie sa mergi in Mexic.

-Mexic?!… Dar crezi ca n-ar raspunde bine si la un tratament cu Cuba? am facut curioasa.

-Eu n-am zis nimic de Cuba, eu am zis Mexic! imi arunca el acea bine-cunoscuta privire “Esti cumva medic?! Si daca nu esti, de ce te bagi peste recomandarile mele?” Am tacut, strangand la piept haina din fas alunecos.

Un minut mai tarziu, mi-a intins hartiile si m-a condus intr-o alta incapere cu doar trei scaune, insa toate libere. Am cautat revista cu destinatii frumoase si am rasfoit-o linistita pana mi-am auzit din nou numele strigat. Am intins bratul la comanda si-am lasat-o sa faca ce-a vrut cu mine: sa ma stranga, sa ma pipaie, sa ma frece, sa ma intepe, sa-mi ia tot sangele.

-32 $, mi-a zis cand si-a ispravit treaba.

-Pentru Mexic sau pentru oricare destinatie? m-am trezit rostind.

Am platit bucuroasa si-am venit plutind acasa, avand convingerea ca am primit cel mai bun tratament disponibil. Chiar si cei care nu lucreaza, au nevoie de vacanta. Medicul imi recomanda Mexicul, si stie el ce stie, de aceea e medic. Chiar si numai pentru recomandarea medicului, si tot merita sa platesc pentru serviciile medicale!