Primitif

Chiar si cine n-are carte, are parte! Are si el partea lui de bune si rele, ca tot omu’, si nu scapa nici de primejdii, nici de surprize. Si ca tot omu’ lefter dar cu muschii si neuronii la pastrare, ieri mi-a fost dat sa vad cu ochii mei aceasta carte mare, cu scrisul mare si cu un impresionant numar de pagini, scoasa ca in vitrina dintre alte carti mari, la magazinul de “antichitati” din cartier, Petru Popescu cu al lui Primitif (tradus in limba cartierului meu). Mai sa-i pun piedica unui cumparator neavizat care returna un televizor defectuos, mai sa-mi incerc talentele latente de plonjor (dar nu in limba cartierului meu), gata sa cumpar toata biblioteca de carti mari, numai sa n-o ratez pe asta! Da, da, inca functioneaza chestia aia mancata cu ani in urma…

N-o sa deschid cartea la nici una dintre pagini, dar o sa traduc foarte exact ce scrie pe coperta. Primitiv este un thriller stiintific care te tine in suspans de la inceput pana la sfarsit. Bazat pe fapte reale, aceasta poveste permite o incursiune unica intr-un univers fascinant. Dupa cat e de sifonata, sunt sigura ca tot ce scrie pe coperta este autentic. Sau, din proprie experienta, ca a fost citita de femei in mijloace de transport in comun si a fost de nenumarate ori scoasa si varata in poseta. Prea arata ca un trandafir inflorit, zau! Citesc-citez mai departe ca Petru Popescu a fugit din Romania in Statele Unite ale Americii in 1977. De atunci, el a semnat sau a cosemnat mai multe filme ca Death of Angel si The Last Wave. Primitiv, al doilea sau roman, va fi adaptat pentru cinematografie.

Si am mai gasit, cu aceeasi placere, volumul I al Enciclopediei marilor compozitori si a muzicii lor a lui Milton Cross si-am cumparat-o nu numai pentru ca aveam deja, singur, stingher si incomplet fara volumul sus-mentionat, volumul II, dar si pentru ca nu se stie cand nu-mi merge Internetul si am nevoie urgenta de vreo informatie pretioasa fara de care nu-mi pot amesteca armonios in tocana. Si, nu in ultimul rand, pentru ca volumul I ii cuprinde pe George Enescu si pe Bela Bartok. De ce si Bela Bartok? Pentru ca sunt de-o seama!

Soldati

Ping-Pong

Pentru ca psihologul i-a recomandat sa mai arunce din gunoaiele mostenite de la bunica-sa, a aruncat. Dar a pastrat doua palete de ping-pong zdrentuite, un fileu destramat si intr-o cutie de gel de par, cateva mingi foarte vechi, dar numai vreo doua de ping-pong. Mi le da mie. Arat cu degetul catre palete si zic c-am vreo 6 acasa, si am si doua filee. Bine, zice, dar mingile iti pot fi de folos. Da, zic, nestiind ce sa zic, dar stiu sa ma prefac ca le uit pe polita.

Catre seara dau cu ochii de cutia de gel. Mi-o trimisese. Mai aud doar ca-s niste gunoaie si capacul containerului pentru reciclaje cazand greu. Tresar. Povestea asta are o morala, presimt.

O saptamana mai tarziu ii aud vocea in receptorul telefonului. Ma intreaba daca-mi amintesc de cutia de gel si de mingile din ea, le mai am? Incerc sa mint dar ma prinde, imi zice ca mi-a trimis-o in aceeasi seara. Promit ca voi intreba in stanga si-n dreapta, inteleg, da, copiii ei adolescenti si-au gasit un joc care-i tine ocupati si de aceea are nevoie de mingile acelea. I le trimit, da? Da, de cum le gasesc, zic.

Raman pe loc vreo doua minute si vorbesc de una singura in limbi, in limba in care-am vorbit cu ea la telefon si-n limba celui care mi-a adus cutia acasa si apoi a reciclat-o. In limba ei, vocabularul meu e cam saracacios si accentul cam murdar, dar in limba lui nu am probleme de nuante. Imi revin si incep sa si gandesc ce spun. Mi-e ciuda dar nu ma pot abtine, mi se face rusine.

Cobor rapid in curte si pun la pamant containerul inalt cat mine, rastorn continutul pe jos, ma bag cu totul in recipient si scormonesc disperata, sperand sa gasesc cutia Pandorei. Nu stiu ce-am mancat cand am fost mica, dar inca are efect. Asez cutia pe masa, exact in locul in care-am gasit-o in seara respectiva, si astept sa vina sa si-o ia. Si nu ma lasa mult s-astept. Cand o vad cat e de fericita ca a recuperat cutia, ma gandesc ca ar trebui sa-si ia un psiholog platit, dar nu din banii publici. Poate daca l-ar plati ea, l-ar lua mai in serios.

Am facut legamant, eu si el, ca de-acum inainte nu mai facem pe ”sportivii” si nu mai jucam ping-pong cu gunoaiele vecinilor. Fiecare cu tomberonul lui!

Landscape Montreal

Fizica pura

Asa ma flateaza el, amintindu-mi ca atunci, la inceputuri, l-am vrajit cu rotunjimile mele. Nu l-am dezamagit, de-a lungul timpului am avut grija ca rotunjimile mele sa creasca, sa se dezvolte si sa se rotunjeasca inca si mai amplu, mai perfect.

Asa il flatez eu, amintindu-i ca atunci, la inceputuri, m-a vrajit cu mediile la matematica si fizica. Si de atunci, el a avut grija sa ma faca tot mai fericita, obtinand rezultate tot mai bune la invatatura atunci cand purtarea si prezenta nu contau, certificat dupa certificat, bursa dupa bursa, diploma dupa diploma si slujba dupa slujba.

Mediile lui la matematica si fizica ma fascinau pentru ca erau de doua ori mai mari decat ale mele. Exact de doua ori! Daca nu as fi avut profesori indulgenti si sansa celor doisprezece clase obligatorii ale lui Ceausescu, am fi pierdut ireparabil aceasta proportie de aur pe care, cativa ani mai tarziu, am transformat-o in inele de nunta. Am vrut sa dau o sansa in plus copiilor mei, sansa mediilor maxime la materiile la care eu orbecaiam far pic de gratie.

Azi avem copiii nostri. Philip e imaginea mea in oglinda, varianta masculina. Daca il intrebi de zece ori cat face 4×3, dandu-i de zece ori si raspunsul corect, el va continua sa-ti raspunda 16. Copilul va incerca ori sa schimbe din temelii tabla inmultirii, ori sa te convinga pe tine ca gresesti. Daca vei reusi sa-l convingi ca face 12, intrebandu-l cat face 3×4 l-ai pierdut din nou. Raman doua posibilitati: ori musti si inghiti fara sa mesteci din tabla inmultirii in timp ce te dai cu capul de coltul mesei, sa-ti zboare toti gargaunii aritmetici din cap, ori te prapadesti de ras, cu copilul deopotriva. Radem de orice, doar de zgarieturile de pe masa nu!

Mara, insa, a avut deja perioada ei de glorie. Fiica noastra, urmatorul mostenitor de gene paterne, ne-a uimit cu exactitatea recitarii numerelor de la 1 la 10 in cele trei limbi in care ne dicteaza. Tatal-donator m-a avertizat si eu, mama-purtatoare, m-am plecat umila. Dar pana la 10 n-am nici eu probleme, m-am  infoiat de mandrie in sinea mea. 

Cum nici numaratul pana la 20 nu-mi creaza mari dificultati, am incercat sa fortez genetica sa-mi raspunda: e Mara sau nu mostenitoarea genelor mediilor maxime la matematica si fizica? A mai trecut ceva vreme si fata, voind parca sa livreze mesajul ereditar pe care-l asteptam cu atata ardoare, a luat-o pe scurtatura: a inceput sa numere din doi in doi, dar inca destul de corect. Azi Mara numara mult si bine, dar numai aleator. O singura intrebare mai am: stie cineva ce e inteligenta genetica si cum se trateaza ea?

Aer

Dupa o saptamana in care am avut grija de copiii mei si-ai altora, n-am scos nasul din casa si asta m-a scos cu pluta din apele teritoriale in care-ar trebui sa-mi scald existenta, am decis sa iesim à la campagne, sa mancam un mic-dejun quebecos cu suficiente calorii grase si zaharoase ca sa ucida pancreasii si ficatii locuitorilor unui mic oras nord-american, sa ne dezmortim putin oasele satule de parca interminabila hibernare fortata si sa respiram, daca mai stim cum, aer proaspat.

Vremea a tinut cu noi, a fost soare si temperaturile erau prietenoase, desi vanticelul tinea mortis sa ne aminteasca ca e februarie in Quebec si nu e intelept sa ne luam dupa aparente. Am decis sa mergem inspre Mont St-Grégoire, o zona unde n-am ajuns pana acum desi e la doar 2 litri de benzina distanta. Am admirat campuri pustii acoperite de zapada si ah, cat de greu m-am abtinut sa nu le bat la picior, ferme razlete mai mult sau mai putin darapanate, dupa cat de gospodar e fermierul, o ferma cu multi magari (oare de ce cresc oamenii magari? de exemplu?) si doi cai negri care meritau o fotografie, dar zona era de 90 km/h si noi nu incalcam niciodata legea.

Am gasit locul unde voiam sa mancam, dar ne-am zis ca nu strica un mic ocol. In drum am gasit si alte locuri unde am fi putut manca, dar erau inchise. Ne-am intors la locul dinainte stabilit si -surpriza- se deschide abia saptamana viitoare. Intre timp, copiii au adormit in masina si cum alta varianta mai inspirata n-am gasit, ne-am intors in oras. Abia in parcarea restaurantului am coborat din masina, ne-am tras glugile pe cap si-am fugit sa ne umplem burtile, ca plamanii mai pot astepta.

Azi-maine iesim la cules ghioceii canadieni -papadiile- dar despre aceasta activitate vorbim abia peste doua luni.

Portret

Abia trezita din somn, incearca sa fuga de-o raza de soare si de aparatul de fotografiat si sa vada Doamna si vagabondul.

Finalul demisiei demisiei

Asta scriam la inceputul lui decembrie:

Demisia demisiei

Imi fac amereu’ si-mi da 7! 7 nopti scurte, 7 dimineti matinale, 7 zile lungi, dar 7! Numarul 7 e special, e magic, 7 e…mai mic decat 8, decat 9, ba chiar decat 10!

La ora 9 ma cheama sefu-n birou si ma freaca cu teorii, demonstratii, intrebari si explicatii, ma descoase, se mira si se indoieste: cica nu exista persoane care demisioneaza doar ca sa stea acasa. Ma simt, inca o data, exceptionala!

-Ce-ti displace la job-ul asta? ma intreaba seful, introducand abil in propozitie cuvantul shity.

-Dom’le, jobu-i job, dar cu efectele lui secundare nu ma pot obisnui: desi ma trezesc devreme si ma culc tarziu, nu casc niciodata dar toata lumea stie ca-s cascata. Cand plec dimineata, intotdeauna alergand, ma bucur ca e noapte si ca toti oamenii destepti dorm, si ma asigur inca o data, pentru sanatatea mea mentala -asa subreda cum e- ca nu mi-am uitat pantalonii acasa. La intoarcere incerc sa deschid usa casei cu abonamentul de metrou, si desi am inteles ca nu se poate, incerc mereu. Ma arunc pe congelator si petrec acolo minute lungi, contemplative, in speranta sa gasesc filtrele de cafea sau macar un episod nou din CSI. Imi place mult, stiti? Mai ales Miami. Nu e mare lucru de capul lui? Probabil, n-am apucat sa vad nimic, doar reclama. Impatur frumos si pun la pastrare staniolul de la ciocolata. Ciocolata o arunc la gunoi. Si dom’le, toata tarasenia asta nu ma afecteaza numai pe mine ci si familia: i-am cerut sotului -oral deocamdata dar o s-o facem si-n scris- o viata casta, abstinenta. Si dom’le, oh, sa nu uitam computerul… adica ma bazez pe tine ca eu l-am uitat deja. Ce computer?!

Dupa inca cateva minute de explicatii-demonstratii, cedez: imi iau demisia inapoi si intru pentru o perioada nelimitata in vacanta. Cica n-a mai auzit ratati sa-si dea demisia! Ultimul amereu: 9.

9 e un numar special, aproape magic…

Azi scriu asta:

Domnule sot de nepoata de patron, va multumesc infinit de mult pentru vacanta oferita in schimbul demisiei mele, dar mai ales pentru ca nu m-ati lasat sa mi-o dau, concediindu-ma! Azi, cu hartiile in mana, ma bucur si va multumesc ca ati avut ultimul cuvant. Era singurul pe care-l asteptam, singurul care conta!

Mizerie in cer si pe pamant

Aceasta fotografie este facuta exact in momentul in care plecam din intersectie si am cazut intr-o groapa marca Montreal. Pe scurt, Montrealul are drumuri foarte rele (mai ales iarna), cica numai Moscova l-ar intrece. Dar informatia pe care v-o dau are vreo 3 ani vechime, azi sunt sigura ca i-am furat primul loc capitalei Rusiei. Si, de asemenea, din aceasta piata a inceput aventura noasta canadiana.

De ce

Cand a sunat telefonul, nu m-am miscat din pat. Nu m-am ridicat pentru ca era sase dimineata si pentru ca telefoanele primite la ore matinale aduc numai vesti proaste. Am sperat sa se ridice Stefan, dar si el se prefacea ca nu-l aude. Telefonul a continuat sa sune si parca si robotul il ignora. M-am vazut venoita sa ma misc si m-am tarat pana in bucatarie, sperand sa taca pana ajung la telefon. L-am pacalit.

M-am intors in pat dar n-am mai putut adormi. Foindu-ma de pe-o parte pe cealalta, m-am tot gandit la cine-ar fi putut sa moara de data aceasta. Nu-mi venea nici o idee, dar nici in urma cu doi ani, chiar de ziua lui Stefan, cand l-a sunat maica-sa la 5 dimineata nu ca sa-l felicite ci ca sa-l anunte c-a murit taica-sau, n-aveam nici una.

O jumatate de ora mai tarziu telefonul a sunat din nou si mi s-a confirmat, da, sunt paranoica. Ihi, da, educatoarea are gastro si gradinita nu se deschide saptamana aceasta. Educatoarea, care mi-e si prietena intr-un fel, stie cat de mult imi iubesc somnul de dimineata, ca altfel fiica-mea ar ajunge la ea la 7:30, nu abia la ora 11. Stie ca locuiesc la cateva case distanta de ea si ca nu-mi strica o plimbare pe-afara, chiar daca ma intorc cu incarcatura la domiciliu. Stie, dar eu nu stiu ce sa fac mai intai, gastro sau o gradinita, sa inteleg. De ce n-a mai putut astepta inca doua ore?