Sociopatie ischemica

A sunat telefonul si zau daca nu mi s-a parut ca de data aceasta i-am luat-o inainte, sarind de pe scaun chiar inainte de-a fi el in stare sa se faca auzit. Te-am avut, magarule! cum s-ar exprima Philip traducand din franceza, dar sa nu mai tipi asa ca te scot din priza! Nu vreau sa aud decat sforaitul mustelor adormite intre ferestre, atat. Ma asez la loc pe scaun si-mi scutur spaima din postura si voce, imi regasesc calmul si-mi recapat suflul si, ca si cand nimic nu m-ar fi facut sa clipesc, raspund. Aud un Allo grav si in secunda imediata receptorul se odihneste unde ii este locul. Nu stiu cine esti dar nu vreau sa vorbesc cu tine, nu ma intereseaza ce vinzi nici daca-mi dai gratis, nu raspund la nici o intrebare, nici daca-mi sugerezi raspunsul. Un minut mai tarziu linistea e din nou sparta de telefonul isterizat si pana si mustele dintre ferestre se foiesc nemultumite de atata insistenta. De data asta m-a avut telefonul, desi intuisem c-o sa sune din nou, nu mi-am putut disimula tresarirea. Las robotul sa-si faca datoria. E robot? Sa munceasca! Recunosc vocea, zambesc si astept al treilea telefon. Stiu si ca voi tresari, dar nu ma mai supar pe telefon.

Are dreptate Doug. Stau de nici doua luni acasa si m-am transformat intr-o uracioasa ce tranteste telefonul in nasul amicilor. In nasul amicilor care insista sa iesim din casa fara copii. Nu numai uracioasa, dar si prostanaca rau.