Visez. Visez ziua si noaptea, visez cu ochii inchisi sau deschisi, visez dormind sau muncind. Imi place sa visez si sa-mi amintesc ce si de ce. Visez ca si planeta Canada se incalzeste, ori daca nu, visez sa ma mut pe planeta Australia.Imi plac visele intense, in care sunt in mare pericol sau la un pas de moarte, in care am murit desi ma simt inca vie, in care Stefan nu ma mai iubeste sau imi moare cineva drag si traiesc durerea pierderii lui atat de atroce cum, probabil, as trai-o in realitate. Imi plac visele astea atunci cand ma trezesc si-mi zic, usurata si leoarca, uh, a fost doar un vis. Imi plac visele lungi si coerente, regizate parca de o alta minte, mult mai bine structurata si mai complexa decat a mea, care a doua zi ma fac sa ma simt un mic impostor ce fura visele altor minti. Imi plac visele absurde, abstracte, aberante (de parca visele ar fi altceva…), ca acela din adolescenta cand gateam mamaliga cu branza si smantana cu Mozart impreuna, si el adusese smantana ca pe la noi nu se gasea (de parca branza si malaiul erau la discretie…). Sau acele cu Nichita, dar sa trecem peste ele, poate citesc si copiii.
Dar in topul preferintelor stau visele in care zbor. Visez des ca zbor, ca alerg usor doi-trei pasi si ma ridic. Uneori zbor la 2-3 metri de pamant, lin si relaxat, iar apoi cobor ca sa verific daca ma mai pot ridica. Insa uneori ma ridic deasupra copacilor, pierd controlul, mi se face frica, plonjez ca apoi sa ma ridic si mai sus si sa mi se faca si mai frica, recapat controlul, cobor doar ca sa urc. Cunosc bine lumea vazuta de sus, desi n-am locuit niciodata mai sus de primul etaj.
Azi-noapte, insa, m-am surprins pe mine insami: am visat ca zburam motorizat intr-un Fiat 850, eu, Stefan si-o prietena ce ne vizita. Zburam intr-un Montreal suspendat, impanzit de zeci de poduri si pasarele formand retele complicate, greu de evitat la viteza la care un Fiat 850 nici n-ar visa. Mergeam sa vizitam o galerie de arta abstracta si ma intrebam nelinistita ce cautam cu masina asta atat de aproape de soare, cand ei si pe pamant ii fierbe motorul. Dar era cald si era soare, si nu aveam copii pe bancheta din spate, si-n plus eram atat de-aproape de-un act de cultura. Asta da vis!
P.S. Si eu si Stefan am copilarit, separat, intr-un Fiat 850. Eu chiar in doua. Avem fiecare tolba plina cu povesti penibile. Fiat 850 a fost si e doar un vis urat, dar daca zbor cu el, visez. Si doar asta conteaza.
martie 17, 2008 la 7:38 am
Doamne ce mult visez si eu noaptea!
Noapte de noapte visez persoane care au murit si lumile lor, persoane care traiesc, persoane necunoascute a caror chip imi e foarte clar, locuri vizitate, creaturi care nu exista, aure, saracie, zbor de asemenea, frici, solutii la problemele cotidiene etc.
OK! E o alta lume. Trec prin ea. Sa ma ajute si pe mine cineva care trece prin aceleasi stari sa aflu sensul. Nu vreau sa descifrez visele. Care e raspunsul pe care il cautam prin aceste vise? care e intrebarea? De ce ne sunt ele daruite? Noi le dorim? Noi le cream? La ce ma ajuta ca 8 ore din zi traiesc aproape constient in alta lume? Nu e usor sa te trezesti dintr-o lunga calatorie atemporala sa te imbraci si sa vii la serviciu. Vreo doua ore lumile se intrepatrund. Unde sunt de fapt? Cine sunt acei oameni sau animale care apar in lumea mea de noapte?
martie 17, 2008 la 10:28 am
Uma, pe mine ma fascineaza mai mult intensitatea unor vise decat semnificatia lor. Dar m-ai pus pe ganduri: de ce-oi fi inceput acest blog cu descrierea unui vis in care zburam intr-o rabla de masina intr-un Montreal S.F.? Crezi ca realitatea imi va da vreodata raspunsul? Si va corespunde el cu cele cateva interpretari pe care, datorita tie, le-am gasit?