Dragoste oarba

Catelusul de plus a intrat in familia noasta pe vremea cand Philip avea vreo 2-3 ani. L-a primit de la un baietel care-si vindea in fata casei jucariile de plus, de plastic si de metal, ca sa-si cumpere altele electronice, probabil. L-a indragit si a fost singura jucarie de plus de care i-a pasat, desi era inca de pe-atunci cam rapciugos, murdar si obosit.

Cinci ani mai tarziu, exact la varsta lui Philip de-atunci, Mara il gaseste aruncat in uitare intr-una din lazile cu jucarii si se indragosteste la prima vedere. Nici o alta jucarie nu-i este atat de draga, fie ea mai noua, mai colorata, mai placuta la pipait. Catelusul fara nume trebuie sa fie la indemana, sa o urmeze la gradinita, sa-i vegheze somnul. Pot fi si altele, dar catelusul n-are voie sa lipseasca.

Ma impiedic de multe ori de el si uneori chiar imi vine sa-l fac pierdut, dar ma impiedica dragostea lor oarba, neconditionata pentru amarata asta de jucarie care, de cand a cazut intre dintii lui Fanny, o catelusa din vecini, a ramas mutilata, fara nas si cu o ureche sfasiata. Desi i-am promis Marei, ceva ma impiedica sa-i lipesc nasul si sa-i cos urechea, si sa iubesc putin, asa, precum copiii, jucaria asta fara nume.