FrigideR

Acum, c-am zis deja de frigiderul meu plin de sori ranjiti si focosi, asa cum mi-as dori sa fie si cerul (si azi soarele chiar mi-a scos limba si ochii, sa moara gura mea carcotitoare de necaz, dar platesc consumatia maine si-n zilele urmatoare, cand o sa ne ninga pana devenim oameni de zapada cu cotizatia la zi), mi-am amintit de mama lui S.S., fotograf in urbea in care stateam in chirie dar cica si asistent-profesor in capitala, care ne lasa in grija vreo luna-doua, ori de cate ori i se facea a duca, cainele de vita nobila, un ogar cica din neamu’ ogaritei frumoase, cuminti si devreme acasa a ambasadorului Rusiei la noi pe tarla (povesti pentru care nu mi-as arunca nici chistocu-n foc, c-ar arde si ultimele firicele de tutun cu care mi-as putea procura un cancer pulmonar gratis).

Ogarul era mare dar talamb, o caricatura ca toata rasa lui ruseasca, dar una mare cat Balshoi Teatr. Puteam sa-l scot pe Igor la plimbare deodata cu Oscar, Collie-ul nostru tembel si isteric, caci lui Igor ii placeau mult lecturile si-i lua minute lungi sa descifreze ce pisasera maidanezii ilizibil, intr-o romana agramata, pe fiece stalp, pe fiece perete. Oscar alerga de voie, de nevoie, kilometri lungi, pana ce-si satisfacea rusnacu’-prostanacu’ pofta de cultura.

Daca ar fi fost doar Igor, am fi raspuns la telefon la fiecare apel al lui. Problema noastra era mama fotografului, o femeie simpla si discreta daca n-o cunosteai, dar daca erai nevoit, fortat, acaparat,  nu te puteai sustrage. Norocul nostru ca tatal lui S.S murise inainte de-a ne muta noi in urbe, ca cica fusese si rupsese, si de aceea si fotograful nostru mai aparea turtit, sifonat si colorat facial, si toate i se datorau securitatii care, desi era deja ‘98, inca-i voiau jugulara pentru studii anatomice comparate (poveste pentru care, din nou, nu mi-as arunca in foc nici dopurile de bere, ca l-ar stinge si-ar fi pacat de risipa de caldura pe care-as face-o). Fiecare telefon al ei era un prilej de perplexitate, femeia chiar avea imaginatie cu resurse infinite.

-Domnu’ inginer, puteti sa veniti putin pana la mine? Am observat ca atunci cand inchid frigiderul, becul ramane aprins. Va rog frumos, domnu’ inginer, veniti pana aici. N-as vrea sa se trezeasca S.S. cu o factura imensa la curent. Sta cam rau cu banii, mai ales acum dupa divort, cu pensia alimentara, stiti dumneavoastra…

Si domnu’ inginer se ducea, si in loc s-o inghesuie pe baba in frigider, sa se convinga ca becul se stinge la inchiderea usii, ii apasa usor intrerupatorul din dreptul usii si-i demonstra batranei, stiintific, nelamurirea senilitatii sale. Si asta n-ar fi fost grav, pentru ca S.S. locuia vis-a-vis si nu ne-ar fi luat mai mult de 10 minute excursia, doar ca de baba nu scapai cu una cu doua, avand nenumarate povesti de povestit, ajutor de cerut si daca tot trecusera doua ore de la venire, o excursie literara cu Igor afara, doar-doar va da tarul cu nasul de-o frigida cu poezia in urina, ce sa-i ajunga la inaltele pretentii.