Finalul demisiei demisiei
Asta scriam la inceputul lui decembrie:
La ora 9 ma cheama sefu-n birou si ma freaca cu teorii, demonstratii, intrebari si explicatii, ma descoase, se mira si se indoieste: cica nu exista persoane care demisioneaza doar ca sa stea acasa. Ma simt, inca o data, exceptionala!
-Ce-ti displace la job-ul asta? ma intreaba seful, introducand abil in propozitie cuvantul shity.
-Dom’le, jobu-i job, dar cu efectele lui secundare nu ma pot obisnui: desi ma trezesc devreme si ma culc tarziu, nu casc niciodata dar toata lumea stie ca-s cascata. Cand plec dimineata, intotdeauna alergand, ma bucur ca e noapte si ca toti oamenii destepti dorm, si ma asigur inca o data, pentru sanatatea mea mentala -asa subreda cum e- ca nu mi-am uitat pantalonii acasa. La intoarcere incerc sa deschid usa casei cu abonamentul de metrou, si desi am inteles ca nu se poate, incerc mereu. Ma arunc pe congelator si petrec acolo minute lungi, contemplative, in speranta sa gasesc filtrele de cafea sau macar un episod nou din CSI. Imi place mult, stiti? Mai ales Miami. Nu e mare lucru de capul lui? Probabil, n-am apucat sa vad nimic, doar reclama. Impatur frumos si pun la pastrare staniolul de la ciocolata. Ciocolata o arunc la gunoi. Si dom’le, toata tarasenia asta nu ma afecteaza numai pe mine ci si familia: i-am cerut sotului -oral deocamdata dar o s-o facem si-n scris- o viata casta, abstinenta. Si dom’le, oh, sa nu uitam computerul… adica ma bazez pe tine ca eu l-am uitat deja. Ce computer?!
Dupa inca cateva minute de explicatii-demonstratii, cedez: imi iau demisia inapoi si intru pentru o perioada nelimitata in vacanta. Cica n-a mai auzit ratati sa-si dea demisia! Ultimul amereu: 9.
9 e un numar special, aproape magic…
