Aer

Dupa o saptamana in care am avut grija de copiii mei si-ai altora, n-am scos nasul din casa si asta m-a scos cu pluta din apele teritoriale in care-ar trebui sa-mi scald existenta, am decis sa iesim à la campagne, sa mancam un mic-dejun quebecos cu suficiente calorii grase si zaharoase ca sa ucida pancreasii si ficatii locuitorilor unui mic oras nord-american, sa ne dezmortim putin oasele satule de parca interminabila hibernare fortata si sa respiram, daca mai stim cum, aer proaspat.

Vremea a tinut cu noi, a fost soare si temperaturile erau prietenoase, desi vanticelul tinea mortis sa ne aminteasca ca e februarie in Quebec si nu e intelept sa ne luam dupa aparente. Am decis sa mergem inspre Mont St-Grégoire, o zona unde n-am ajuns pana acum desi e la doar 2 litri de benzina distanta. Am admirat campuri pustii acoperite de zapada si ah, cat de greu m-am abtinut sa nu le bat la picior, ferme razlete mai mult sau mai putin darapanate, dupa cat de gospodar e fermierul, o ferma cu multi magari (oare de ce cresc oamenii magari? de exemplu?) si doi cai negri care meritau o fotografie, dar zona era de 90 km/h si noi nu incalcam niciodata legea.

Am gasit locul unde voiam sa mancam, dar ne-am zis ca nu strica un mic ocol. In drum am gasit si alte locuri unde am fi putut manca, dar erau inchise. Ne-am intors la locul dinainte stabilit si -surpriza- se deschide abia saptamana viitoare. Intre timp, copiii au adormit in masina si cum alta varianta mai inspirata n-am gasit, ne-am intors in oras. Abia in parcarea restaurantului am coborat din masina, ne-am tras glugile pe cap si-am fugit sa ne umplem burtile, ca plamanii mai pot astepta.

Azi-maine iesim la cules ghioceii canadieni -papadiile- dar despre aceasta activitate vorbim abia peste doua luni.