Vis fara pereche

Isi incrucisa degetele si isi lasa mainile sa cada pe genunchii apropiati ce incercau, parca, sa se apere unul pe celalalt de pericole nebanuite. Statu o vreme si le privi fara sa le vada. I se paru firesc sa lase cateva lacrimi sa i se prelinga pe obraji, dar ochii privind in gol uitasera de astfel de indeletniciri. Undeva, afara, cineva striga ceva, dar nu intelesese ce si stiu ca nu i se adresa ei. Se ridica de pe scaun si ramase in picioare. Nu se putu hotari nici sa mearga, nici sa se reaseze. Statu pe loc, cu mainile inca incrucisate si cu privirea cazuta in pamant, fara sa miste, fara sa gandeasca.  Umerii castigara greutate si simti cum devine tot mai grea sub apasarea lor. Timpul trecu fara sa lase urme. Un gand, sau poate doar un vis, o facu sa-si ridice ochii si sa inspire cu nesat aerul statut din incapere. Facu cativa pasi si se opri in fata oglinzii. Se privi fastacita de parca s-ar fi vazut pentru prima oara. Nu avu curajul sa se priveasca in ochi, dar isi lasa privirea sa coboare discret pe fata, pe gat, pe piept. I se paru ca se recunoaste si prinse curaj. Se indrepta de spate si-si drese vocea incet, ca si cand ar fi avut ceva important sa-si spuna. Isi duse mana prin par si-l dadu pe dupa urechi, descoperindu-si fata ridata de anii pe care nu-i mai numara, de iubirea pe care n-o mai astepta, de singuratatea pe care n-o mai detesta. Isi mai trecu o data mana prin par, se privi cu indrazneala si-si zise cu voce tare, atat de tare ca si ea tresari: Trebuie sa-ti scoti asta din cap! Imaginea din oglinda facu un gest ce doar paru dezaprobator insa ochii n-o mai sustinura si picioarele o purtara, in vazul nimanui, catre scaun.