Prima zi de scoala (31 august, 2006)

Cand vine vorba sau imi amintesc de cate-un text mai vechi, il public aici. Sper sa nu-i obosesc prea tare pe cei care deja le-au citit. Si nici cu cei care inca n-au facut-o n-am nimic…

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

 Philip a inceput scoala! S-a trezit voios si n-a comentat prea vehement toaleta pe care i-am pregatit-o, a mancat rapid micul dejun si a fost gata de plecare inaintea tuturor. Stia ca avea sa-si intalneasca vechii prieteni, desi i-a intalnit toata vara ba la unu’, ba la altul acasa, si in plus Petra, verisoara lui primara cu care are o relatie de dragoste-ura, se va alatura trupei. De-a lungul vietii lor scurte dar pline de schimbari, au mai fost colegi de grupa la gradinita, dar nu pentru mult timp pentru ca au fost rapid separati cand au inceput sa faca misto de colegi si educatoare in romaneasca lor de “ungura” (25% in cazul fiecaruia) cu usor accent moldovenesc imprumutat din limba quebecoasa.
    La intoarcerea acasa era inca exuberant, alerga si topaia in fata mea ca un Forrest Gump autentic, cu parul tuns cam scurt si inegal in ultima seara de vacanta de catre mama vesnic in intarziere,  dar care-i pune in lumina fruntea eminesciana putin mai decolorata decat restul fetei. Cine nu stie ca parul creste? Aflase deja ca zilele de marti si  joi de anul trecut, cand o doamna venea si incerca sa-i invete sa citeasca litere si grupuri de litere, singurele zile pe care le detesta, vor deveni rutina, ba in plus vor lucra si cu cifre anul acesta, dar nu-si pierduse inca buna-dispozitie, n-avu timp sa proceseze.
    Aseara la 8, dupa ce a fost plecat prin vecini, a petrecut ore bune in fata televizorului si-a computerului, s-ar mai fi jucat la nu-stiu-ce joc gasit pe Internet. Nu s-a opus prea tare insistentelor mele si la 8:30 era in pat. Vezi ca se poate? Si cu toate astea azi dimineata, desi era foarte tarziu, a refuzat sa se trezeasca, a avut nevoie de incurajarile mele la volum maxim ca sa coboare din pat si sa se imbrace, mai ca si-a trantit capul in farfuria cu lapte si cereale sperand ca asta sa-l invioreze putin si sa-si recapete cheful de viata, dar a ratat si m-a si amenintat ca dupa ce mananca se odihneste putin in patul meu pentru ca e prea obosit. Iar la scoala? N-a fost si ieri? Azi e prea obosit sa mearga la scoala!
    Fatul meu, numai prima zi de scoala conteaza, cine vorbeste despre celelalte? Ai mostenit genele mamei tale si scoala n-o sa-ti placa prea tare, blameaza-ma pe mine si ciudatul dans cromozomial. Amintirile tale despre scoala vor fi altele decat ale colegilor tai, de alta naturi senzoriale! Ca sa raman cu ceva din liceu, m-am maritat cu un coleg. Vei gasi si tu o cale sa te adaptezi si sa supravietuiesti, sa pacalesti cumva sistemul. Nu vei merge la scoala ca sa-ti implinesti visele ci doar ca sa le visezi.
    “Acum, la inceput de drum,” iti urez sa ajungi usor ziua cand vei castiga bani din placerea ta de-a vedea filme, acelasi film de zeci de ori, pana cand memorezi fiecare secventa, replica, decor ori nume de personaj, pana cand si pentru mine coloana sonora a filmului se confunda cu linistea si da sens si profunzime durerilor mele de cap. Lasa literele si cifrele pentru fratii tai care vor mosteni genele tatalui tau, ca numai pe el nu-l obosesc.
 Bine ai venit in lumea oamenilor obositi!

Mara are 3 ani!

 

Mara e un copil ca toti ceilalti. Nascuta si crescuta intr-o familie in care schimbul de opinii si finele contraziceri sunt la ordinea zilei (cu exceptiile aferente care nu fac decat sa intareasca regula), Mara, copilul nostru aflat in stadiul mimetismului verbal, ne pune la oglinda lingvistica si ne lasa fara cuvinte: foarte multe din frazele ei incep cu formula “Pai da, dar…”. Cele mai multe dintre ele au o continuitate logica si se integreaza bine in context, dar la varsta ei intamplarea face jocul de cuvinte inteligent. Nu demult a descoperit ca lucrurile nu merg intotdeauna cum dorim, ca mici incidente sau accidente ne fac viata problematica. “Avem un problem, asta e problemu’ ” este o alta concluzie care ne lasa fara replica, mai ales in contextul in care intrebata fiind de ce a imprastiat o cutie de cereale pe jos in bucatarie, ea va raspunde “Nu eu, cutia! Cutia e ploblemu’!” Incepand cu argumentele si concluziile, am crezut/sperat c-am sarit o etapa, aceea a lui DE CE?, dar amarnic ne-am mai inselat si de data aceasta. Seria “Da’ de ce”-urilor poate continua nu pana la epuizarea tuturor argumentelor pertinente pentru varsta ei, ci pana la epuizarea tuturor resurselor de care dispunem: energie, informatie, inspiratie, chef, rabdare, tutun, alcool si alte droguri usoare cu sau fara prescriptie. Limbajul ei nu e doar o mijloc de comunicare ci si unul de manipulare. In functie de interesele personale foarte clare, ea poate fi doar a mamei sau doar a tatalui, poate fi sora verisoarei ei dar niciodata sora fratelui ei. Un copil precoce care stie ca nu e niciodata vina lui, ci poate a fratelui ei care nici macar nu se afla prin preajma dar care ar trebui sa plateasca pentru dezastrul pentru care noi o tragem, pe nedrept, la raspundere. O doare deseori gatul si daca nu-si primeste pastilutele cu deliciosul lor gust de capsuni, subit o apuca dureri de stomac si de cap. Interesanta e si simpatia dintre noi si cum ne molipsim unii de la altii si ajungem si noi la cutiutele noastre cu medicamente! Rareori rade in hohote dar canta mult, si daca-i zic ca-i mananc gurita imi raspunde ca nu e buna, ca are dintii negri! Ce atata tura-vura, copilul asta va ajunge o soacra de nota 10 candva!

28 aprilie, 2005

Totul era aranjat pentru ziua de 29 aprilie. Spre norocul meu, fata nu s-a grabit, a asteptat sa fac si ultimele cumparaturi, sa-mi pregatesc bocceluta si sa termin ce-i promisesem inca de la inceput, paturica aceea tricotata din melana sintetica, dar placuta la pipait, la care-am tricotat cu spor o vreme, dar stiind cata mai am la dispozitie, am reusit s-o si uit. Pe la 1 noaptea am terminat-o. Inca imi mai amintesc gustul floral al vinisorului rose baut sa fie somnul usor, somn care chiar a fost usor, si ceasul desteptator potrivit pentru ora 6, ora la care in genere dormeam ca pruncul dupa noptile albe. La 7 aveam sa fiu legata la aparate, tuburi si perfuzii. Aveam nevoie de Mara-Stephana si de parerea ei critica pentru paturica mea.

My ex beau-frere

 

 

Si-a luat o zi libera si se cam plictisea acasa, si desi discurile cu filme pe care le imprumutasem de la el le-am imprumutat si eu la randul meu, Valentin s-a hotarat totusi sa vina sa ma vada. Cu motorul! Cu motorul lui cel nou si stralucitor la care si-a asortat pantalonii, bocancii, casca si ochelarii, si mi-a promis ca va lucra si la burta. Am povestit de una, de alta, putin jenati de trecutul nostru comun cu iz cam neplacut, dar m-am bucurat sa-l revad.

A vrut s-o vada si pe Mara si pentru ca oricum se apropia timpul pentru cea de-a doua plimbare a zilei cu gradinita prin cartier, ne-am dus inspre acolo, el calare pe multi cai-putere, eu pe jos, pe piciorul meu frumos. Si-a parcat motorul in fata gradinitei unde educatoarea le servea gustarea copiilor afara, si-n cateva secunde mi-am aratat si eu chipul de dupa gardul viu ce strajuieste parcarea plina de biciclete, triciclete, masinute, trotinete. Mara, care-si servea biscuitii cu branza preferati, s-a rusinat vazandu-l pe Vali; n-a strigat de bucurie sa ma vada, nu si-a ridicat ochii de pe biscuiti, iar cand Vali s-a apropiat de ea s-o pupe si sa-i vorbeasca, toata s-a fastacit si, cu ochii inca lipiti de masa, mi-a intins doar o mana in care tinea un biscuit, imbiindu-ma vehement sa gust.

Educatoarea se-nvartea in jurul masutelor, facandu-si de lucru, cu un ochi rezervat enigmaticului motociclist ce picase pe nepusa masa si a carui identitate eu intarziam sa i-o dezvalui. Nu stia de unde sa-l ia si unde sa-l aseze pe strainul ascuns sub harnasamentul lui modern, ea care imi cunoaste si prietenii si familia. Strainul a mai zabovit o vreme, incercand s-o imblanzeasca pe Mara, dar neavand mare trecere la ea, ne-a lasat sa intelegem ca ne-ar parasi. Mi-am ridicat ochelarii sub care plangeam sa-l pup , pentru ca era ziua lui de nastere si de nume, si pentru ca asa facem la despartire. Educatoarea il privi lung cum incaleca pe motor si dispare asa cum a si aparut, lasand in urma multe semne de intrebare. Am inhatat carucioarele si am pornit la drum, fara o vorba in vantul puternic.

-Si… incepe ea timid, nestiind exact cum, a venit asa, fara sa te anunte?

-Nu, zic eu, m-a sunat dimineata.

-Si… ati petrecut toata ziua impreuna?

-Da, raspund senina. A fost, ca-ntotdeauna, putin cam anapoda reintalnirea cu el, desi am ramas in bune relatii cu totii, chiar si cu familia lui. Insa nu mi-e usor sa fiu eu-insami in prezenta lui, ma stanjeneste putin trecutul nostru, chiar daca n-am fost direct implicata in poveste.

-Dar trebuie ca l-ai cunoscut inainte de Stefan (pe care-l cunosc dintotdeauna, cred), incearca ea sa aranjeze necunoscutele in ordinea in care i se pare ei fireasca.

-Nu, l-am cunoscut abia acum cativa ani, cand a venit in Canada.

Oh, si-am inteles in sfarsit telenovela ce se desfasura in capul ei micut si dragalas. Da, da, n-a fost vina mea ca la foarte scurt timp de la venirea lor aici, cumnatul meu Valentin, pe care abia apucasem sa-l cunosc, mi-a devenit fost cumnat, n-a fost vina mea nici cand eu, ezitand sa-l prezint educatoarei ca fiind fostul meu cumnat ca apoi sa-i uit si numele, l-am lasat pe el sa se prezinte ”Hi, I’m Valentin, I’m her ex beau-frere”, ca la noi la Quebec, cu bla-bla-ul in engleza dar cu cuvintele-cheie in franceza, dar s-ar putea sa fi fost totusi vina mea ca desi mi-a sunat si mie cam a ex boy-friend acel beau-frere, am lasat-o sa cada in ispita. Cu gandul si pe seama mea!

Pasarica-i cu noroc

Incercand sa ne obisnuim nitel cu viata subterana, subsolul casei noastre a devenit locuibil in al treilea an al sederii noastre in ea. S-au investit bani si munca pentru asta, dar de locuit, nu l-a locuit nimeni. I-am cumparat o masa de ping-pong si ne-a mai intrat in gratii in vremurile de rastriste canadiene, dar primavara precoce ne-a scos afara. Subsolului nostru ii lipseste caldura umana, dar o sobita si doua calorifere ii tin de cald in absenta noastra.

Si sobitei ii lipseste ceva acolo sus, la hornul ei, dar asiguratorii nu de plasa care-i lipseste s-au legat, ci de peretii ignifugi pe care nu-i are in spate. Noi i-am asigurat ca nu vom folosi sobita pana nu o vom face demna de asigurarea lor, si uite-asa, sobita noastra sta degeaba si, din plictiseala, prinde pasari. In primul an le culegeam uscate, parca impaiate, din pantecele ei. Crezand ca le salvam, am lasat usitele sobitei deschise. In urmatorul an le gaseam agonizand, in coma sau moarte sub ferestre, de care se loveau pana capiau. Nu ne-a fost prea greu sa hotaram pe care le preferam si-am inchis usitele.

Anul acesta sobita n-a prins nimic si-am crezut ca s-a plictisit de jocul asta. Azi insa, stand in curte si bucurandu-ma cu toate usile si ferestrele deschise de cele 23 de grade insorite, zgomote suspecte venind dinspre subsol m-au umplut de fiori. Mi-au trebuit cam doua minute sa inteleg de ce-mi bate inima de parc-as fi pasare-prizonier in soba criminala, dar am premeditat rapid un plan de prindere a pasaricii si-am descins.

Am deschis usurel usitele si-am vazut-o cum statea toata stransa-ntr-un colt, incercand sa se faca una cu peretii caniti de funingine. A stat cumintica s-o prind in sacul de gunoi, m-a intrebat de ce tremur mai rau decat ea, a zambit frumos si la aparatul de fotografiat si mi-a promis ca-n schimbul libertatii ma umple de noroc. Ne-am tinut amandoua de cuvant!

Trei, plus-minus

Aprilie si mai au ceva treaba altundeva, si nici februarie si martie nu stau prea bine cu timpul, asa ca a ramas iunie sa ne vegheze. Doar vreo doua zile, pana revine mai si pe urma, am un “presimt”, ne ia martie in primire. Stiu, aprilie e o luna puturoasa si mai ii seamana. Cum si de iunie trebuie sa te bucuri pe furate, Stefan a scos bicicletele de la adapost si le-a umflat rotile, sa pedalam putin prin parcul din vecinatate. Stand asa si asteptand, ma fulgera un gand si fug in pod la computer, raspunzand civilizat celor ce-mi urlau in urma ceva despre nici acum nu te poti dezlipi de computer ca vreau doar sa verific daca nu cumva a murit cineva. Nah!… Mai spre seara, cand e randul lui Stefan la computer, ma anunta ca sora-sa i-a lasat un mesaj: a murit bunicul lor.

A doua zi de dimineata o sun pe nasa, e ziua ei si nu se face sa uit. Printre urari de bine si de viata lunga, ma anunta ca au ramas numai doua din patru: sora-sa e pe taramuri straine, soacra-sa pe taramul celalalt. Ii povestesc toata povestea educatoarei si-mi zice ca TREBUIE sa o aud si pe a treia. Adica nu se face, am auzit deja doua si n-o s-o refuz tocmai pe ultima… Mi se face frica, eu nu stiu sa spun nu.

Relatiile cu vecinul din dreapta, aluia de-i uram numai de bine desi el glasuia numai de rau de fostul proprietar al casei noastre, s-au inasprit in ultima vreme. Ieri, lui Philip i-a zburat discul in curtea vecinului si cum taica-sau era luat cu treaba, copilului i-a fost frica sa si-l ceara inapoi. O vreme l-a pandit prin gard, apoi si-a gasit si el alte ocupatii, ca pana la urma sa vada ca discul a disparut de la locul unde cazuse pe pamant, dar nici la noi nu ajunsese, asa cum se intampla in trecut. Ne-am luat bicicletele si-am tras o tura de cartier, incurajand voit industria de discuri si economisind cu parere de rau urarile de bine catre vecini.

Extra: In curte au dat coltul iarba, tarhonul si leusteanul. Si florile-vivacele.

Gaina cu ouale de aur sau cum putina franceza n-a omorat pe nimeni (14 martie, 2007)

Duminica seara ne-am petrecut-o la Anna-Kati, sora mea cea tanara, si Jean, viitorul cumnat, care n-a vrut sa ne spuna a cata primavara cu vreme mizerabila sarbatoreste. O pizza, o bere, o tarta cu capsuni, putina politica daca tot suntem in plina campanie electorala, un cot si-o chicoteala cu cealalta sora, Sidi, ca deh, si mezina-si pierde talia de viespe acum ca a intrat in luna a patra de sarcina si nu vom mai fi noi singurele grase din familie. In sfarsit, vom fi toate!

Copiii si-au facut si ei de lucru: Philip si Petra s-au jucat la computer iar Luca si Mara s-au invartit in jurul masutei plina de alune si saratele, schimband frecvent perechea de genunchi intre care se tot varau, sperand parca sa gaseasca ceva. Eu, cel putin, asta am inteles din insistenta cu care reveneau. Anna a scos o plasa de jucarii pentru cei mici si, printre ele, Mara si-a gasit una interesanta: o gaina de plus care batuta la fund cotcodaceste de cate ori scrie la carte, cotcodaceste cot-cot-cot-cot-cot-codaaac-ul standard si international!

La plecare, Mara si-a luat galinaceea sub brat, desi nu-mi amintesc sa-i fi dat cineva voie,si a mai facut-o de cateva ori sa cotcodaceasca si in masina, dar in scurt timp s-au stins amandoua si gaina noastra si-a gasit cuibar pe bancheta. Degeaba am incercat acasa sa n-o trezim pe Marishka, n-am reusit, a sarit ca resortul cand a realizat ca nu are jucaria cea noua in brate. Ca o mama eroina, am insfacat ex-jucaria preferata din patut si i-am pus-o brate, sperand s-o vad satisfacuta, dar Mara s-a simtit amagita si a vociferat. Philip insa mi-a sarit in ajutor, dandu-mi de gandit.

-Vrea “poulle”-a, vrea “poulle”-a si “poulle”-a e in masina!

Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asta, cam ca gaina zau, asa!

 

Nu mai am nici o scuza!

Intru pe FlickR unde primesc, ca de obicei, un mesaj de intampinare, un salut intr-o limba oarecare dar intotdeauna alta, specificata putin mai jos.

Bonjour Cristina!

Now you know how to greet people in French.

Of, sper sa nu afle francofonii ca stiu!

De primavara

Jocurile mintii tinere (5 septembrie, 2006)

    Zilele trecute ma intorceam de la sora-mea impingand caruciorul Marei si sufland intr-un fluier imaginar, incercand sa le reamintesc celor doi prescolari (inca) ca vacanta e scurta si pe terminate si e pacat s-o petrecem pe drum. Sandalele lor de plastic incercau zadarnic sa  lase urmele trecerii lor pe asfaltul incalzit de soare si ma vedeam prea des nevoita sa suflu in fluier pentru a ne recapata ritmicitatea pierduta. Mara, fascinata de roata care vesnic se invarte, nu-mi punea bete-n velocitate, ci tocmai degetelele ei mici si delicate pe care cu siguranta nu le-a mostenit de la mine ci de la alti stramosi necunoscuti.
    Drumul, facut deja de nenumarate ori (ba de numarate dar n-am stat niciodata sa calculez), e acelasi si la dus, si la intors, ba chiar masoara la fel orice rigla ai folosi pentru determinarea lungimii lui, fie ea si cea din trusa chinezeasca de geometrie cu care ne faleam la scoala daca aveam vreo “matusa” care lucra in comert si din care nu foloseam decat tabela cu formule  cand ne vedeam nevoiti sa rezolvam cate-o problema, una dintre ele fiind sa trecem clasa.
     Drumul, oricum parcurs, la pas ori trap, pare sa inghita cu limba-i mare un sfert din cadranul ceasului, fie el si cu afisaj electronic, si daca nu te impiedici de postas ori de cei doi-trei vecini apropiati si amabili carora trebuie mereu sa le explici cati dintre copii sunt ai tai si care, si asta intr-o limba pe care te incapatanezi sistematic sa n-o inveti, drumul e prilej de profunde contemplatii, culminand inspre final cu un mit destul de cunoscut, cel al vesnicei intoarceri din drum -oops, iar mi-am uitat tigarile!
    Drumul e pentru mine ce pare ca a fost pentru unii eroi antici, si odata ajunsa acasa iar as lua-o din loc, sperand infantil ca daca mintea e gaunoasa macar corpul sa fie sanatos, sau macar piciorul frumos, dar niciodata convingerile mele nu trec de prima parte a dilemei. Pentru copii drumul e lung si plicticos si lung si plicticos, oricat am vrea, nu putem sa caram televizorul si computerul cu noi daca nici de tigari nu suntem in stare sa avem grija. “Of, e lung pana acasa…” “Ba nu e lung, in cateva minute suntem acolo.”
    Petra a propus un joc spre amuzamentul tuturor si Philip l-a acceptat bucuros: numaram toate secundele pana acasa. Au inceput entuziasti sa numere in romana, si pana la 30-40 n-au avut nevoie de ajutor. Pe la 70 l-am pierdut pe Philip dar a revenit in forta la 100 (o suta unu, o suta doi, oh, sa-…suta…trei), ne-a mai acompaniat o vreme si iar s-a stins, dar eu am continuat s-o corectez si s-o ajut pe Petra pentru ca da, desi pare ca ma laud, pana la o mie n-am nici o problema, pot sa numar si din doi in doi, si cu ochii inchisi dar sarind peste capacele de canal cu numar impar de gauri, si cu limba scoasa, si cu burta scoasa si pot sa si gresesc daca vreau, si da, “sunt capabila” sa fac si o numaratoare inversa daca sunt motivata si ma concentrez, si ah, da, mi-am amintit despre ce vorbeam, am numarat impreuna pana Petra m-a intrebat:
    -Unde am ajuns?
    -Am ajuns acasa.
    -Nuu, unde am ajuns ca am numarat?
    -Am ajuns acasa, Petra! i-am raspuns rastit, exasperata fiind de  intrebarea insistenta cu raspuns evident. Si in clipa aceea mi-am amintit din nou!
    -Ah, da, Petra, am ajuns la 230!  Am batut un record mondial, am ajuns acasa in mai putin de 4 minute, si asta numai din cauza mea. Daca va lasam pe voi, ajungeam acasa in mai putin de-un minut! Imbatranesc, dragilor, si va stau in picioare!