Jocurile mintii tinere (5 septembrie, 2006)

    Zilele trecute ma intorceam de la sora-mea impingand caruciorul Marei si sufland intr-un fluier imaginar, incercand sa le reamintesc celor doi prescolari (inca) ca vacanta e scurta si pe terminate si e pacat s-o petrecem pe drum. Sandalele lor de plastic incercau zadarnic sa  lase urmele trecerii lor pe asfaltul incalzit de soare si ma vedeam prea des nevoita sa suflu in fluier pentru a ne recapata ritmicitatea pierduta. Mara, fascinata de roata care vesnic se invarte, nu-mi punea bete-n velocitate, ci tocmai degetelele ei mici si delicate pe care cu siguranta nu le-a mostenit de la mine ci de la alti stramosi necunoscuti.
    Drumul, facut deja de nenumarate ori (ba de numarate dar n-am stat niciodata sa calculez), e acelasi si la dus, si la intors, ba chiar masoara la fel orice rigla ai folosi pentru determinarea lungimii lui, fie ea si cea din trusa chinezeasca de geometrie cu care ne faleam la scoala daca aveam vreo “matusa” care lucra in comert si din care nu foloseam decat tabela cu formule  cand ne vedeam nevoiti sa rezolvam cate-o problema, una dintre ele fiind sa trecem clasa.
     Drumul, oricum parcurs, la pas ori trap, pare sa inghita cu limba-i mare un sfert din cadranul ceasului, fie el si cu afisaj electronic, si daca nu te impiedici de postas ori de cei doi-trei vecini apropiati si amabili carora trebuie mereu sa le explici cati dintre copii sunt ai tai si care, si asta intr-o limba pe care te incapatanezi sistematic sa n-o inveti, drumul e prilej de profunde contemplatii, culminand inspre final cu un mit destul de cunoscut, cel al vesnicei intoarceri din drum -oops, iar mi-am uitat tigarile!
    Drumul e pentru mine ce pare ca a fost pentru unii eroi antici, si odata ajunsa acasa iar as lua-o din loc, sperand infantil ca daca mintea e gaunoasa macar corpul sa fie sanatos, sau macar piciorul frumos, dar niciodata convingerile mele nu trec de prima parte a dilemei. Pentru copii drumul e lung si plicticos si lung si plicticos, oricat am vrea, nu putem sa caram televizorul si computerul cu noi daca nici de tigari nu suntem in stare sa avem grija. “Of, e lung pana acasa…” “Ba nu e lung, in cateva minute suntem acolo.”
    Petra a propus un joc spre amuzamentul tuturor si Philip l-a acceptat bucuros: numaram toate secundele pana acasa. Au inceput entuziasti sa numere in romana, si pana la 30-40 n-au avut nevoie de ajutor. Pe la 70 l-am pierdut pe Philip dar a revenit in forta la 100 (o suta unu, o suta doi, oh, sa-…suta…trei), ne-a mai acompaniat o vreme si iar s-a stins, dar eu am continuat s-o corectez si s-o ajut pe Petra pentru ca da, desi pare ca ma laud, pana la o mie n-am nici o problema, pot sa numar si din doi in doi, si cu ochii inchisi dar sarind peste capacele de canal cu numar impar de gauri, si cu limba scoasa, si cu burta scoasa si pot sa si gresesc daca vreau, si da, “sunt capabila” sa fac si o numaratoare inversa daca sunt motivata si ma concentrez, si ah, da, mi-am amintit despre ce vorbeam, am numarat impreuna pana Petra m-a intrebat:
    -Unde am ajuns?
    -Am ajuns acasa.
    -Nuu, unde am ajuns ca am numarat?
    -Am ajuns acasa, Petra! i-am raspuns rastit, exasperata fiind de  intrebarea insistenta cu raspuns evident. Si in clipa aceea mi-am amintit din nou!
    -Ah, da, Petra, am ajuns la 230!  Am batut un record mondial, am ajuns acasa in mai putin de 4 minute, si asta numai din cauza mea. Daca va lasam pe voi, ajungeam acasa in mai putin de-un minut! Imbatranesc, dragilor, si va stau in picioare!