Plecata (in vacanta)

Promit c-o sa mananc trei mese pe zi la masa, nu in fata computerului, si nici una nu va fi gatita de mine. Promit ca nu ma va agasa sa fiu intrebata in fiecare dimineata cat lapte doresc la cafea si nu-mi va pasa daca strange sau nu cineva masa in urma mea. Promit ca n-o sa pun gura pe bere, c-o sa-mi astampar setea cu alte amestecuri de gheata, fructe si rom cubanez. Promit c-o sa-mi schimb manichiura de gradinareasa cu una frantuzeasca, cu nisip alb si sare. Promit c-o sa fac trei dusuri pe zi si-o sa ma ung cu toate alifiile din lume, pentru ca desi voi arata si simti ca un taciune, ma vor scutura frisoanele. Promit ca n-o sa dansez daca nu ma platesc cubanezii bine. Promit ca nu voi intreba cat costa ora de internet, desi ma voi gandi des cum sa fac rost de bani. Promit ca voi negocia cu baietii -bine sau mai putin aratosi- lasandu-i si pe ei sa creada ca stiu sa dansez. Promit c-o sa incerc si catamaranul, nu numai pluta. Promit ca o ora de internet ar fi suficienta, daca ora ar fi romaneasca. Promit c-o sa ma intorc tiganca blonda, desi mi-as dori sa pot ramane, chiar si romanca decolorata. Promit bacsis din banii castigati dansand. Promit c-o sa aduc fotografii multe si proaste, dar voi posta numai nuduri. Promit marea si sarea, dar nu le dau pe nimic altceva. Promit!

Fasole batuta

-Mami, mami… Unde ai fost? striga corul de copii.

-In gradina, raspunse mama intrand in bucatarie, unde restul familiei o astepta asezata in jurul mesei.

-Si ce ne-ai adus? intreba copilul cel mare.

-Pfui, unde-i pamantul bun, si balariile-s mari! zise mama ca pentru ea. Nimic, ce sa va aduc? Pamant sub unghii, asta v-am adus. Dar voi pe maini v-ati spalat? intreba mama intorcandu-se de la baie.

-Da, raspunsera copiii. Cu sapun, intari cel mare.

-Foarte bine, zise mama apropriindu-si mainile. Dar de multumit, ati multumit?

-Da! se auzi si cel mic.

-Cui? fu curioasa mama.

-Lui tata, ca ne-a dat macaroane, nu fasolea ta pe care n-o putem manca.

Mama rupse painea pe care-o inmuie in fasolea pe care ceilalti n-o puteau manca, si in linistea ce se asternu intre cele patru scaune ale mesei, incerca sa reconstituie mintal momentul in care mancarea aceasta a incetat sa-i mai displaca.

Fluture

Zi frumoasa ca mine

Stau foarte bine imbracata langa aragaz si gatesc, am musafiri diseara si trebuie sa-i omenesc. Geamul din proximitatea aragazului e deschis pentru ca mi-am propus s-o vindec de anorexie pe educatoare, servindu-i salata de vinete cu maioneza de casa (nu stiu de ce i-o fi zicand de casa, cand ea e de galbenusuri si mult ulei) si tocmai de aceea mi-am pus si vesta de fas protectoare, sa nu se supere alarma de fum si sa ridice, si ea, parul de pe mine. Radioul merge si el, producand ceva caldura necesara nu numai prin contactele electrice ci si prin muzica antrenanta, care antreneaza la randu-i si cele cateva randuri de burti capitaliste pe care vor fi nevoiti nemancatii comunisti sa le admire cat de curand. DJ-ul se simte dator sa ne aduca aminte pe ce lume traim, referindu-se, pe rand, la data, la ora si la starea vremii. Suntem in data cutare, ora cutare, si afara sunt 11 grade superbe! Oh, yeah baby… si da drumul la muzica lui antrenanta care sperie pinguini. Las vinetele sa se coaca pentru o secunda nesupravegheate, arunc o privire pe fereastra, dau de cenusiul cerului din care se scurg puhoaie de ploaie, dau cu ochii si de termometrul care verifica spusele DJ-ului si, in gura mare ca oricum nu ma aude nimeni, ripostez in limba lui. Nu voi reproduce aici cele spuse, sa nu primesc iar mesaje ca scriu urat si-mi taie popa destele, dar fiind in engleza si stiindu-se prea bine ca ei sunt foarte putin talentati la a spune,se poate deduce foarte usor trimiterile mele la procesul de reproducere al nostru ca specie, dar nu numai. Ce whatever vezi tu superb la 11 grade cu ploaie in luna mai, whomever? Muzica continua sa-mi antreneze fierea revarsata precum un tsunami pe bietul vorbitor la microfon cand, fara ca melodia sa fi ajuns la refren, omul de la radio opreste muzica fara preaviz si ridica iar glasul: Tocmai am fost atentionat ca nu exista nimic superb la 11 grade cu ploaie! Si da iar drumul la muzica. No ase, ca m-ar fi durut ficatul daca nu rectificai. Insensibilule!

Jocul de carti 1+21 al Nebunului - a 35-a editie

Acest joc este inspirat de leapsa ce a circulat pe bloguri cu ceva vreme in urma, dar si de articolul 12+1 de pe pagina 13 a unui blog pe care-l am tiparit pe hartie. Pentru ca altceva nu e de spus, se extrage o carte din biblioteca si se copiaza, cuvant cu cuvant, doar ce este relevant pentru jocul 1+21 al Nebunului.

Acest numar ar simboliza manifestarea fiintei in intreaga sa diversitate si istorie… adica in spatiu si timp.

Aceasta interpretare a lui 22 ca simbol al tuturor formelor naturale si al intregii istorii a creatiei ar proveni insa de la vechii parsi. Avesta era compusa din carti a cate 22 de capitole; culegerea de rugaciuni din cate 22 de piese. Apocalipsa atribuita sfantului Ioan numara de asemenea 22 de capitole. Pe de alta parte, arcanele majore ale Tarocului sunt in numar de 22, ultima fiind fara cifra, Nebunul.

Spre amuzament si din lipsa de alte idei, se culeg cinci carti din cele care zac langa pat, pe marginea patului si pe noptiera (unde stau nu pentru a fi citite ci pentru ca poseda o inimaginabila influenta asupra insomniilor) se deschid la pagina 35 si se copiaza primul paragraf pe care ochiul coboara.

1). Copila, mama nu se temea de nimic mai mult decat de preot, caci bau-baul tuturor puradeilor din sat, cand mai plangeau leganati pe picioarele mamelor sau in albiute de lemn, era “taie popa limba”, si trebuie sa fi fost aici si o amintire, nu a mintii, ci a corpului pruncilor goi, apucati brutal de labele popii, tinuti de nas si gura si varati de trei ori in cristelnita-nghetata.

2). Daca, de pilda, cel ce facea inceputul era capabil sa stabileasca, prin semnele jocului, paralele intre muzica clasica si formula unei legi din natura, atunci, la cunoscatori si maestri, jocul se putea elibera de tema incipienta ajungand la combinatii nelimitate.

3). Fiecare lucru este toate lucrurile, asa cum soarele este toate stelele si fiecare stea - soarele si toate stelele la un loc… Cand vom sti asta, cand vom intelege ca acest adevar e valabil si pentru noi? ii trecea prin minte, in vreme ce mainile lui continuau sa apese suprafata pamantului, linistite, ca si cum ar fi cautat ceva. Sigure ca il vor gasi.

4). Preotul se facea ca nu vede nici corsajul descheiat, nici suvitele balaie ce-i atingeau ceafa tanarului aplecat peste o carte inainte de sosirea lampilor, nici tresarirea de manie a studentului, care dispretuia femeile.

5). Mitul bunului salbatic n-a facut decat sa reia si sa prelungeasca mitul Varstei de Aur, adica mitul perfectiunii inceputurilor. Daca ar fi sa-i credem pe ideologii si utopistii Renasterii, aceasta Varsta de Aur s-a pierdut din vina “civilizatiei”.

Daca as crede in jocul de carti, in numere ori in mine, as adauga si bibliografia. Jocurile fiind facute, sa inceapa dansul!

Vai, am uitat sa pun muzica!…

 

 

Dromadere, dromadere, cate gogoase ai?

Intra si-si tranti ghiozdanul langa usa, isi inhata casca si fugi in curte. Am urlat dupa el si se opri surprins. Daca scena nu s-ar repeta cu exceptionala acuratete zi de zi, as fi inteles sensul mesajului, mereu acelasi, ce mi-l transmise si de aceasta data prin priviri. Am ridicat intrebator bratele cu umeri cu tot si-am mai adaugat, desi considerand ca nu mai era de trebuinta: Philip, intai mananci si-abia apoi mergi cu bicicleta. A urmat, cum era si firesc, randul lui, iar la intrebarea Ce mancam? am facut aceeasi schema cu bratele si umerii, concluzionand sec: Nu stiu inca!

Terminand de mancat cina prajita in mare graba pe gratar, am dat sa intru in bucatarie, sa servesc oamenilor mari si obositi cafeaua reconfortanta. Copilul, parand ca vrea sa profite de scurta mea absenta, isi puse casca pe cap si sari, cam stangaci, direct pe saua bicicletei. Cafelele fura pregatite dupa gust si preferinte in timp ce carnea sfaraia pe foc, iar absenta mea fu mult prea scurta si nu dadu ragaz copilului nici sa deschida poarta. Philip, dar teme ai? am incercat din nou exercitiul pentru umeri si brate si, abil, si sa-i tai elanul de la bicicleta. Daaa…raspunse copilul bosumflat, si-si tranti, infrant, bicicleta langa poarta.

Cu umerii cazuti si bratele balanganindu-se pe langa corp, isi aduse ghiozdanul din care scoase, in scarba, un caiet. Il rasfoi fara chef, citi o vreme in liniste la masa din curte, aruncand priviri scurte catre bicicleta ce zacea neinsufletita in asteptare, ofta de cateva ori, citi din nou trecandu-si mana prin parul lung si balai ce-i intra in ochi, sufla greu si, in cele din urma, intreba:

-Ce e ala un dromader?

-Un dromader e o camila care are doar o cocoasa, incerca taica-sau sa-l scoata din impas.

-Doar o gogoasa? intreba copilul nedumerit.

-Da, doar o cocoasa.

Statu o vreme cu ochii in caiet, citind, desigur, la nesfarsit cuvantul acela care-i statea in calea intelegerii problemei, se scarpina in crestet, uita complet de bicicleta, se scarpina din nou citind despre dromaderul cu o singura gogoasa, sari de pe scaun si hohoti:

-Oh, am crezut ca dromaderul are doar o gogoasa!… Si mai zise ca nu intelegea de ce Dumnezeu a inzestrat toate creaturile de parte barbateasca cu doua gogoase, doar pe dromader l-a privat de o asa frumusete cu pereche.

………………………………………………..

Duminica, in aripa contemporana a muzeului de arta, am facut concurs: cine gaseste cele mai multe perechi de gogoase. L-am batut! Yeah…

 

Odihna

Pisse-en-lit

-Ei, si cum iti place Kalashnicov-ul ce ti l-am cumparat, ma intreaba sotul intr-o seara.

-Nu stiu, n-am avut timp sa-l incerc, Filomela si Marieta sunt in spital, iar Aristotel si Caius sunt la racoare. Sunt mancata de griji si, zau, nu-mi arde acum de scos papadii.

-Auzi, pana nu se lasa racoarea si intre noi, ce-ar fi sa incerci scula aia, sa stim si noi pe ce-am dat banii… Ori macar de-ai pune si tu un link pe blog, c-am inteles ca inca merge spaga la romani, si vezi si tu ca nu stam chiar pe roze cu banii… Omul asta nu intelege ca gazonul n-are nimic in comun cu blazonul, si-n plus, iarba asta nu se fumeaza. Dar i-am promis ca, pana ajunge Caius la Carei, scot cateva sute de papadii, sa ne dumirim cum stam cu investitia, si poate pun si link-urile, s-o mai scoatem la liman cu cheltuielile.

A doua zi, mai pe la pranz, am scos Kalashnicov-ul din magazie, l-am armat si-am iesit, precum Terminator pe vremea cand habar n-avea cum se guverneaza California, in lanul de papadii. M-am uitat in stanga, am aruncat o privire si-n dreapta, si m-am descurajat complet. Am cugetat o vreme si am hotarat, in unanimitate, ca primele pe care le voi extermina vor fi cele inflorite. Am facut cercuri-cercuri si gramajoare-gramajoare si, doua ore mai tarziu, altele aveau sa fie inflorite. M-am mai invartit o vreme prin curte, armand si dezarmand zgomotos Kalashnicov-ul care facea treaba buna, dar lasa urme cam adanci in gazonul in care creste cam orice, numai iarba nu.

Oare de ce le zic francezii pissenlit, adica pisse-en-lit, la amaratele astea de buruieni, m-am gandit eu fara sa ma intreb, ca tastatura asta nu mai suporta semnele de intrebare dar inca bate ca nebuna trtr-uri, de trebuie mereu sa corectez in urma ei, pana-mi pierd si rabdarea si urma la orice idee. Sa fie oare culoarea de vina(semn de intrebare) Uite, englezii, mai stilati, le zic dandelions, denumire care nu vine de la dandy-lions, asa cum ma gandeam eu, ci de la dent-de-lion, adica tot imprumut de la francezi. Cu gandul asta in minte, ma cazneam sa scot cele mai marete specimene de papadii care cresc pe langa gard, dincolo de care vecinul isi are gradina de legume la care-i ingrasa pamantul cu tot felul de materii organice. Scandurile de lemn ale gardului imi faceau treaba grea, dar ma luptam fara sa cedez, doar aveam o misiune de indeplinit.

In linistea dupa-amiezii cu temperaturi foarte prietenoase, pasi harsaiti pe dale de beton se auzeau apropiindu-se. Din unghiul in care ma aflam, vedeam foarte bine ce se intampla de cealalta parte a gardului. Vecinul meu, care de cand se trezeste si pana se culca, plimba cu el o sticla de bere de care are mare grija sa nu fie goala, aparu la orizont. Mi-am afisat zambetul prietenos pe figura, cel care merge la fix cu formula de salut ce-o aveam pregatita in minte, m-am facut c-am uitat de discul pe care nu l-a mai returnat niciodata copilului meu, si-am asteptat, cu scula infipta in pamant, contactul vizual. El, taraindu-si picioarele inspre mine, se aproprie de gard, isi desfacu slitul la pantaloni, isi scoase scula si se pisa. Mai pe mine! Sunt noua ani de cand nu mi s-a mai intamplat sa vad asa ceva si, din cauza elementului-surpriza, n-am reactionat tocmai cum mi-ar fi placut. Mi-am plecat ochii inspre scula mea de exterminat papadii, nemaisimtind nevoia nici unui contact vizual, m-am tras la o parte din raza jetului care batea, ce-i drept, mai mult pe bocancii mosului, si-am mormait, mai mult pentru mine: Don’t piss on me! Pisse dans ton lit, you mother fucker!

Iar in acea noapte, pentru ca Mara a simtit ca inca nu sunt pe deplin convinsa de proprietatile diuretice ale papadiei, mi-a facut, pentru prima oara, o demonstratie.

 

Concurenta sigura a postei rapide

Si mama si tata au venit in Canada in 11 decembrie. Anul trecut. Au adus cu ei multe cadouri, unele pentru Mosul nostru Craciun, sa-i mai usureze sacul si sa nu-i oboseasca renii, altele pentru alti mosi. Am primit si noi un plic albastru, si-am intrebat zambind sagalnic, ati vandut apartamentul din oras, dar ni s-a raspuns, tot zambind sagalnic, nu, si asta nu e pentru voi, dar l-am luat bucurosi. Cu plicul in mana, am cautat un loc unde sa nu ajunga copiii, acel colt din casa unde se pun lucrurile bine, la loc sigur. L-am pus pe corpul de mobilier al carui nume nu-l stiu nici daca caut si-n dictionarele care inca n-au parasit tipografia, un corp care are si sertare, are si rafturi, si mai suporta si televizorul din dormitor pe deasupra. Am dat sa ies din dormitorul nuptial, dar m-am intors din drum (si cred ca asta a contat mult in desfasurarea ulterioara a evenimentelor) si, cum plicul fusese trantit deasupra DVD-urilor cu filmele copiilor, m-am horatat sa-l var mai adanc, in spatele televizorului. In dormitor ajungem tarziu, nici noi nu mai stim de ce, iar de uitat la televizor, ne uitam cat se uita si televizorul la noi. De uitat in spatele lui, nimeni nu se uita, dar de uitat plicul in spatele lui, toti l-am uitat!

Deh, noroc cu sarbatorile pascale, care anul acesta au coincis cu sarbatorirea printisorului Philip, ca asa se face ca am tras o carpa de praf si pe mobilierul din dotare si, din repezeala, si pe plicul albastru. Stupoare, mare stupoare! Hartia, stand la caldura aparatului electronic care merge fara sa bage cineva de seama, ba si in vecinatatea geamului unde bate soarele la asfintit, si-a mai pierdut din culoare. Asa se explica, daca e necesar, de ce mi-au mai trebuit inca cateva saptamani sa elucidez provenienta plicului cu hartia ce va fi fost candva albastra, apoi inca cateva altele sa-l conving pe sot sa-si sune fostul coleg de facultate care nu se mai astepta la surprize din partea lui Mos Craciun cand nici iepurasul n-a fost in stare sa-l surprinda, cateva schimburi nefericite de mesaje telefonice intre robotii nostri, o mica conversatie nocturna cu doamna colegului si, surprize, surprize! ieri, intr-o atmosfera ceremonioasa, sa inmanam, desi nimeni nu mai credea, plicul cu hartia ce a fost candva albastra.

Nu avem nici experienta, nici resursele postei rapide, de care muma o fi ea, FedEx, Purolator, UPS, DHL sau cum s-or mai fi numind ele in lume. Dar nu e greu de observat siguranta, fie ea si putin decolorata de soare, si rapiditatea ardeleneasca cu care am livrat plicul la destinatar: in mai putin de-o jumatate de an! Ne-am felicitat reciproc si ne-am propus o vacanta. Ne pare rau, nu mai livram pachete, colete si plicuri, si nici de telefonul fara fir nu cred sa mai fi ramas energie, actiunea si suspansul ne-au obosit, de aceasta data, foarte tare!

 

Unde nu-i cap, vai de picioare!