Pisse-en-lit

-Ei, si cum iti place Kalashnicov-ul ce ti l-am cumparat, ma intreaba sotul intr-o seara.

-Nu stiu, n-am avut timp sa-l incerc, Filomela si Marieta sunt in spital, iar Aristotel si Caius sunt la racoare. Sunt mancata de griji si, zau, nu-mi arde acum de scos papadii.

-Auzi, pana nu se lasa racoarea si intre noi, ce-ar fi sa incerci scula aia, sa stim si noi pe ce-am dat banii… Ori macar de-ai pune si tu un link pe blog, c-am inteles ca inca merge spaga la romani, si vezi si tu ca nu stam chiar pe roze cu banii… Omul asta nu intelege ca gazonul n-are nimic in comun cu blazonul, si-n plus, iarba asta nu se fumeaza. Dar i-am promis ca, pana ajunge Caius la Carei, scot cateva sute de papadii, sa ne dumirim cum stam cu investitia, si poate pun si link-urile, s-o mai scoatem la liman cu cheltuielile.

A doua zi, mai pe la pranz, am scos Kalashnicov-ul din magazie, l-am armat si-am iesit, precum Terminator pe vremea cand habar n-avea cum se guverneaza California, in lanul de papadii. M-am uitat in stanga, am aruncat o privire si-n dreapta, si m-am descurajat complet. Am cugetat o vreme si am hotarat, in unanimitate, ca primele pe care le voi extermina vor fi cele inflorite. Am facut cercuri-cercuri si gramajoare-gramajoare si, doua ore mai tarziu, altele aveau sa fie inflorite. M-am mai invartit o vreme prin curte, armand si dezarmand zgomotos Kalashnicov-ul care facea treaba buna, dar lasa urme cam adanci in gazonul in care creste cam orice, numai iarba nu.

Oare de ce le zic francezii pissenlit, adica pisse-en-lit, la amaratele astea de buruieni, m-am gandit eu fara sa ma intreb, ca tastatura asta nu mai suporta semnele de intrebare dar inca bate ca nebuna trtr-uri, de trebuie mereu sa corectez in urma ei, pana-mi pierd si rabdarea si urma la orice idee. Sa fie oare culoarea de vina(semn de intrebare) Uite, englezii, mai stilati, le zic dandelions, denumire care nu vine de la dandy-lions, asa cum ma gandeam eu, ci de la dent-de-lion, adica tot imprumut de la francezi. Cu gandul asta in minte, ma cazneam sa scot cele mai marete specimene de papadii care cresc pe langa gard, dincolo de care vecinul isi are gradina de legume la care-i ingrasa pamantul cu tot felul de materii organice. Scandurile de lemn ale gardului imi faceau treaba grea, dar ma luptam fara sa cedez, doar aveam o misiune de indeplinit.

In linistea dupa-amiezii cu temperaturi foarte prietenoase, pasi harsaiti pe dale de beton se auzeau apropiindu-se. Din unghiul in care ma aflam, vedeam foarte bine ce se intampla de cealalta parte a gardului. Vecinul meu, care de cand se trezeste si pana se culca, plimba cu el o sticla de bere de care are mare grija sa nu fie goala, aparu la orizont. Mi-am afisat zambetul prietenos pe figura, cel care merge la fix cu formula de salut ce-o aveam pregatita in minte, m-am facut c-am uitat de discul pe care nu l-a mai returnat niciodata copilului meu, si-am asteptat, cu scula infipta in pamant, contactul vizual. El, taraindu-si picioarele inspre mine, se aproprie de gard, isi desfacu slitul la pantaloni, isi scoase scula si se pisa. Mai pe mine! Sunt noua ani de cand nu mi s-a mai intamplat sa vad asa ceva si, din cauza elementului-surpriza, n-am reactionat tocmai cum mi-ar fi placut. Mi-am plecat ochii inspre scula mea de exterminat papadii, nemaisimtind nevoia nici unui contact vizual, m-am tras la o parte din raza jetului care batea, ce-i drept, mai mult pe bocancii mosului, si-am mormait, mai mult pentru mine: Don’t piss on me! Pisse dans ton lit, you mother fucker!

Iar in acea noapte, pentru ca Mara a simtit ca inca nu sunt pe deplin convinsa de proprietatile diuretice ale papadiei, mi-a facut, pentru prima oara, o demonstratie.