Eu am numai un picior

Orice as face sau as crede, imi lipseste un picior. Sar intr-un picior prin viata, ma joc, ma zbengui si rad fara un picior, de parca asta ar fi talentul meu, vocatia mea, menirea mea. Rareori simt lipsa celuilalt picior. M-am intrebat de multe ori daca as fi mai fericita cu un picior de lemn, cu o proteza, cu o imitatie, dar nu-mi place sa ma mint si mai bine ma lipsesc. Mie imi lipseste piciorul si cand pictez, si cand cant, si cand fotografiez, si nu-l am nici cand scriu. De-atatea ori mi-am repetat ca nu-l posed, ca nici nu mi-l mai doresc. Piciorul absent ma scoate in evidenta, ma face unica, ma diferentiaza. Dar, cand deznadejdea ma cuprinde, ma gandesc ca daca as avea piciorul in fund, as ajunge departe. De doua ori mai departe! De doua ori, daca reusesc sa pacalesc legile matematice! Dar eu nu stiu sa pacalesc nici daca incerc. De aceea nici nu incerc si nici nu ma straduiesc. De aceea doar ma joc, sarind firesc intr-un picior sotronul vietii. Viata ma cunoaste -si nu de ieri de azi- iar handicapul meu este trecut cu vederea, minimalizat, facut nevazut. Degeaba te uiti cu atentie, vederea iti joaca feste si pierzi lipsa unui picior. Lipsa e chiar acolo, in vazul tuturor. Dar nu toti vad cand li se arata. Unii vad ce nu exista, altii nu vad lipsa existenta. Unii nu vad nimic. Cateodata ma gandesc daca nu cumva cei ce nu vad sunt mai fericiti decat cei ce vad prea mult. Uneori ma gandesc la atatea lucruri, dar niciodata la piciorul pe care-l am. Intotdeauna ma gandesc la cel care-mi lipseste. De aceea ma joc si de aceea rad pictand, cantand, fotografiind, scriind. Daca l-as avea, mi-ar prisosi, m-ar incurca, m-ar stanjeni. De aceea eu am numai un picior. Pentru ca asa s-a intamplat sa fie!