I Love NY

Ce-as putea aduce de la New York?! Fotografii?! Am adus o multime, dar pe cine intereseaza?! Cine n-a vazut New York-ul, fara macar sa fi fost acolo?! Cine, cand de la seriale de duzina si filme porno si pana la ziare cu renume si reviste de scandal, de la emisiuni culturale si mizerii televizate pana la carti ce merita publicate si pana la maculatura in van irosita, toate publica fotografii cu marele mar?! Ce-as putea aduce eu nou?! Cu ce as putea sa impresionez?! Gandul acesta ma framanta o vreme, dar nu-mi puse oprelisti degetului care apasa frenetic pe butonul aparatului. Merita, nu merita, trebuia fotografiat. Apoi, in grupul nostru micut - in care, datorita englezoaicei cu accent american, putin iesita de pe orbita si tocmai de aceea simpatica, care radea cel mai tare la glumele bune ale ghidului cu vadite probleme de vorbire, glume prea bune pentru a fi intelese de toti, secondata de rasul meu nu doar pentru ca petrecuse cel putin o jumatate de ora platita retusandu-si machiajul, ridicand cand si cand ochii din oglinjoara si aruncandu-i in voie pe fereastra autocarului, si nici pentru ca statea in dreptul meu si ma spiona mereu, incercand sa ghiceasca ce fotografiam ba-n stanga, ba-n dreapta mea, ci pentru ca asa e rasul meu, rotund si prelung, un ras de forma ovala, un o-ho-ho-ho-ho-ho-o de bariton la extremitati si soprana intre – curand se infiripase un sentiment de familiaritate, incepusera sa se auda voci susotind din ureche in ureche, chicotind de parca voiau sa fie auzite: prin Manhattan fusese vazuta de curand, o silueta stranie, bantuind intr-un grup intim de turisti. Abia trei ore mai tarziu, intr-o vitrina desigur celebra, am vazut-o si eu. Purta un tricou verde-smarald si o pereche de pantaloni usori de plaja, de culoare alba. Prin slitul desfacut, am putut observa chiloteii micuti, maro. N-am avut inspiratia sa o fotografiez, si inca regret, ar fi fost o fotografie care merita aratata. Ploaia se intetise, si vocile odata cu ea. Cica femeia aceasta fantomatica – cel putin pentru mine – batea acum Manhatten-ul desculta. Oamenii o vazusera cum isi descaltase slapii de lac negru, ii atarnase pe coarnele caruciorului pe care-l impingea, si-si vedea nestingherita acum de drum, alergand desculta prin ploaie, hohotind un ras rotund la colturi si ascutit la mijloc, auzit tot mai vag din rafalele de vant si de ploaie ale serii. Hohotitul ei purta un accent pe care membrii grupului incercasera in zadar sa-l ghiceasca, unii zicand c-ar fi romanesc, altii canadian. Silueta ei n-am zarit-o de aceasta data, dar picioarele goale, simtind caldaramul racoros al marelui oras, imi fusesera mereu un pas in fata. Ce pacat insa ca n-am avut inspiratia sa scot aparatul si sa le imortalizez, nu pentru ca ar fi fost niste picioare frumoase, ci pentru ca simteau cel mai aproape ritmul metropolei. Dar, data viitoare, stiu ce sa caut in New York!