Accidentul de la fata locului (amarnic exercitiu de deblocare)

Nici de data aceasta nu ma aflam la fata locului, eram mai mult in spatele lui, la vreo sapte case distanta. Ma uitam fascinata la decoratorii de interioare care demolau fara restrictii si reconstruiau dupa alte norme, contemporane, totul la loc. Din varful patului meu, meseria asta a lor imi place. Ma si vedeam in mijlocul echipei, cu barosul in mana, muncind contra-cronometru cot la cot cu ceilalti, facand planuri si luand decizii, rearanjand si redecorand o casa, alta decat a mea, desi si a mea ar avea nevoie de-o echipa de profesionisti ori de o mana de lucru. Un fluturas de noapte cu ceasul biologic defect, sau poate doar derutat de intunericul din camera in miez de zi, se zbatea haotic pe ecranul televizorului, obligandu-ma sa ma trezesc din reverii si sa pun capat chinului existential al micutului inaripat. Curatand cu dosul palmei ramasitele pamantesti ale fluturasului, mi-am zis ca n-a fost decat o molie marunta ce-ar fi murit, cu siguranta, de foame in garderoba mea plina de melana si spandex si, pana la urma, n-am facut decat un lucru bun, scurtand agonia ce-ar fi urmat, oricum, in viata ei.
Nu asteptam pe nimeni dar, totusi, cineva indrazni sa sune la usa mea: bing-bang! Dupa vreo doua secunde de asteptare zadarnica, acelasi efect sonor: bing-bang. M-am ridicat si, in loc s-o iau inspre usa de la intrare, m-am pomenit in spatele draperiilor, cercetand din cap pana-n picioare strainul cutezator ce apasa din nou pe butonul soneriei, de data aceasta prelung. In mana cealalta avea un pachet destul de mic ca sa fi fost cadoul pe care, dupa cinci luni, inca mai speram sa-l primesc, dar pentru o clipa am visat la cele doua lentile mult ravnite. Mi-am tras halatul peste pijama, o mana prin par, si-am deschis usa. Cainele mi-a luat-o, cum era de asteptat, inainte, dar cu indemanare si putin noroc, am reusit sa ma agat cu degetele de zgarda lui. Am cantarit pachetul in mana si-am semnat de primire, cu cainele bine strans intre picioare. L-am salutat de ramas-bun, dar omul nu voia sa plece. Cobori cateva trepte, dar cu spatele. Apoi se apleca putin peste balustrada, privi pe sub frunzisul copacului si ma facu atenta.
-Ai auzit de accidentul din coltul strazii? ma intreba el.
-Nu!
-E inchisa circulatia. Uite, e si politia acolo.
-Da, da, vad, ma aplecai si eu peste balustrada, sperand sa vad mai mult decat girofarurile unei masini de politie.
-O masina a intrat intr-o casa, imi zise el mandru nevoie mare, coborand cu spatele si ultimele trepte.
-Aha! zisei, salutandu-l politicos inainte de-a inchide usa in urma mea.
Pachetul purtand sigla unei companii de asigurare nu-mi era destinat, asa ca l-am lasat din mana fara sa-l deschid. M-am invartit aiurea prin casa, gandindu-ma ce sa fac. Chef de demolari nu mai aveam, draperiile le trasesem si lumina zilei imi ravasi semi-obscuritatea confortabila, iar omul, pe care-l priveam prin geam, statea inca in fata casei mele, incercand sa surprinda ceva din cele intamplate nu departe. Curiozitatea lui o incita si pe-a mea si, tragandu-mi hainele pe mine, m-am hotarat sa ies din casa si sa vad cu ochii mei.
Am iesit in strada si m-am blocat. Accidentul era la stanga, dar oricat as fi vrut sa merg direct acolo, n-am putut. Nu sunt gura-casca, iar daca vreodata am fost surprinsa cu gura intredeschisa, doar caninul acela avangardist a fost de vina. Ii privesc pe oameni in ochi, dar nu pana unul dintre noi lacrimeaza. Am luat-o incetisor la dreapta, fara sa ma grabesc, cu frica de-a nu parea suspecta. Strada era pustie, doar eu si cainele cat vedeam cu ochii. M-am intors pe-o strada paralela si-am scos aparatul, fotografiind cu totul alte lucruri din preajma. Dar chiar atunci, prin fata obiectivului imi trecu masina accidentata plina de scandurile ce pana mai adineauri formau o veranda, cocotata pe platforma unui camion. Am reusit, totusi, sa apas de doua ori pe buton, imortalizand-o. Apoi am vazut urmele desenate de specialistii circulatiei rutiere pe asfalt, traiectoria bizara a masinii ce a incercat, probabil, s-o coteasca la stanga, dar n-a reusit decat sa culce la pamant gardul viu al casei de pe colt, evitand un semn de circulatie banal, culcand apoi la pamant si gardul dintre case, frecandu-se de zidul celei de-a doua si inghitind prin parbriz intregul balcon inainte de-a se opri in scarile de la intrare.
M-am intors de la plimbare cu doua buzunare pline de castane, cu cainele plin de scaieti, cu doua sute de fotografii proaste si cu o poveste numai buna de spus la cafeaua de seara. Tonul grav insa ramansese acelasi. Am deschis si pachetul lasat de postas, si m-am mirat de acuratetea lentilelor binoclului cu care puteam vedea acum cat s-a ingrasat vecina din spatele casei dupa a doua sarcina. Povestea o pregatisem in amanunt, cu introducere, cuprins si incheiere, cu detalii tehnice si cu impresii personale, dar cand s-o spun, el mi-a taiat, fara sa fie intrutotul constient, elanul: accidentul se intamplase in toiul noptii, auzise comentarii la stirile de dimineata de la radio, si la pranz, citind ziarul, aflase si restul amanuntelor. Nimeni nu murise, doar mie cheful de povestit. A doua zi, am revenit la emisiunea decoratorilor de interioare, simtind tot mai acut dorinta de-a apuca un baros in maini. Dar privind din varful patului meu, mi-a fost mai usor sa-i las pe altii.