Cardinalul

 

Într-o dimineaţă, pe când îmi sorbeam cu grijă să nu vărs pe mine cafeaua deja răcită, nu aud doar o voce ci şi văd un omuleţ care mă îndeamnă din cutia cu minuni: Iarna este momentul să hrănim păsările! Atât mi-a trebuit. Am fugit la magazin, dar ce să vezi?! Erau atâtea feluri de-a hrăni păsările, câte păsări are cerul, şi preţul trebuia plătit. M-am socotit, m-am scotocit, m-am zgârcit şi-am cumpărat o pară cât un paner plin de pere din seminţe felurite, lipite între ele, desigur, cu un lipici organic. Ajunsă acasă, am legat-o cu nişte aţă de la gobelinul pe care, cândva, tare demult, am crezut că voi avea răbdare să-l termin, şi am atârnat-o de una din crengile liliacului ce-mi creşte lângă fereastra de la bucătărie. Şi-am aşteptat. La început nerăbdătoare, mai târziu neîncrezătoare, până când, obosită, am renunţat. Două zile mai târziu, doar vântul dacă scuturase câteva seminţe dezlipite de dantura puternică a câinelui care, precum stăpâna-i, ar vrea să mai reducă din consumul propriu de carne. Nimic.
 
 A treia zi, dis de dimineaţă (dar nu la noi în est ci în vestul Canadei) îmi turnam cafeaua, aruncând o privire, ca de obicei, în curtea albă. Nimic schimbat, doar zăpadă, dar lângă casă, făcând acrobaţii impresionante pe crengile copacului, două veveriţe prăpădiseră aproape în întregime para de seminţe şi-acum îşi umpleau buzunarele obrajilor cu hrana ce nu lor le fusese servită. M-a cuprins furia, m-am făcut roşie ca para şi-am scos câinele afară, să le reamintească hoţomanelor a cui e tarlaua.

  M-am repezit iar la magazin, de data aceasta chibzuind mai bine, şi-am cumpărat un tub pentru seminţe de floarea soarelui, sperând să atrag cu ele măcar un cardinal. Vara am surprins colibri la florile din grădină, dar cardinali, niciodată. Dar pe ambalaj scria mare, cu litere de-o şchioapă: Cardinalul e o pasăre care preferă înălţimile, nu se coboară ea la nivelul liliacului tău. Atârnă hrănitoarea de crengile superioare ale unui copac matur, altfel uită! 
   
De când l-am agăţat, atârnând deasupra tubului şi-un platou de prăjituri gautit în mijloc ca să limitez accesul veveriţelor, în fiecare dimineaţă mă bucur de prezenţa păsărelelor a căror nume, cu excepţia vrăbiuţelor, nu le cunosc în nici o limbă. Sunt micuţe şi discrete, şi nu le prea place să le fotografiez, dar vin zi de zi şi-şi fac de lucru la mine-n curte. Şi curtea nu mai e atât de albă şi de goală. Şi da, azi şi cardinalul s-a coborât la nivelul meu, şi m-a lăsat chiar să-i fac o poză. Nu ştiu de ce, dar simt că zbor. 

 
 Later update: Da, DIACRITICE! www.diacritice.com