Scurta dare de seama

Vineri dimineata, la plimbarea prin parc cu gradinita, eu plimb un caine. Nu, nu e al meu, e Hunter al educatoarei, care are trei, desi primaria nu-i da voie la mai multi de doi. Vorbim despre unul dintre cainii ei, care a pierdut din kilograme. Eu, care-mi doresc sa pierd dar nu stiu unde, si care-am avut pentru aproape patru ani un caine, ma laud ca al meu a fost mereu sub standard, precum educatoarea. De sub copac, ne priveste curios un alt caine. Educatoarea-si lasa caruciorul plin de prunci si sare la poseta, unde poarta lese pentru astfel de cazuri. Fara robleme, prindem cainele pierdut, curios si el de mirosurile rivalului. Din acest moment, eu plimb doi caini, iar celalalt chiar are mult din Collie-ul despre care tocmai povesteam: culoare, statura, coada, urechi, doar botul scurt si gros, ochii rotunzi si blana cam scurta. E carunt pe bot si foarte linistit, deci trebuie ca e batran. Cincisprezece minute mai tarziu, am in curte un caine, o cusca, doua recipiente, un kil de mancare, un barbat care nu e al meu, trei copii pe care nu eu i-am facut eu, si-o educatoare de care, zau, nu stiu cum sa ma tratez. Cainele are medalion, incepem cautarea, cainele e vecinul sora-mii- ne zic cei de la primarie! Nimeni nu raspunde, desigur n-au castigat inca la loto si lucreaza, bietii oameni. 

Vineri seara, lasam copiii si cainele Kanuk la sora-mea, si mergem sa facem piata. In drum, sunam la usa adresei date de primarie, da, cainele le apartine, merg sa-l ridice. Nu mergem la piata, mergem sa vedem ce caini au de vanzare hingherii cartierului. Gasesc unul tanar, 4 luni, Boxer. Simpatic, chiar daca n-are coada taiata. Ii cer ingrijitorului sa-l scoata din cusca pentru cinci minute, imi arata minutarul ceasului, cica nu are destule. El zice noua dimineata. Eu negociez, zece. El, fie.

La zece, a doua zi, lume multa. Fug sa ajung in fata lor la cusca 48, ea goala. Plang, dar nu mai tare decat copiii. Avem nevoie de rezultat ca sa ghicim rezolvarea problemei. Rezultatul il stim, caine, purcedem catre o alta asociatie, independenta si falimentara, din Montreal. Lume multa, caini putini. Dobermanii sunt frumosi si multi, dar nu sunt prietenii copiilor. Bull-Terrier-ii si Pitt-Bull-ii nici atat! Ne cade si a doua buza peste cealalta, deja cazuta. Lacrimile nu ne mai curg, au secat.

Cu coada intre picioare, ne intoarcem acasa. Internetul, el, salveaza tot, sunam la telefon. Cainele este inca la stapan, dupa ora sase. Mai avem cinci ore de pierdut, ce-ar fi sa spalam niste geamuri?! Nu, mai bine stam cu ochii pe fereastra! La ora sase, sunam la usa. Rev, alintat Revy, raspunde, nu latra, ne pupa, platim si plecam!

Cum incercam sa va explic, nu suntem impulsivi deloc! Deloc, deloc, deloc! Poate, putin mincinosi… Poate…

P.S. Revy, noul membru al familiei, implineste 8 luni in 15, e Cocker american, blond si frumos, si trebuie sa piarda putin din greutate. Inca nu l-am fotografiat, dar nu scapati!

Zi libera

E o zi de luni obisnuita, cu singura diferenta ca aceasta zi e libera. Ne trezim de dimineata si nu zabovim prea mult timp la cafea, programul de divertisment de la televizor e oricum de proasta calitate si-n plus, azi, ne-am propus sa petrecem o zi la zoo. Nu pentru ca am fi intr-o perioada de mari dubii existentiale, nici c-am avea nevoie de confirmari, dar mezina familiei are trei ani si vrea sa vada animalele, trebuie sa vada animalele, iar varsta e numai buna pentru diferentierea unora de celelalte. Noi am zis zoo, Philip a zis Parc Safari.

-De ce tocmai Parc Safari?

-Pentru ca nimalele traiesc in libertate acolo, ne-a replicat copilul ce-si merita varsta de opt ani.

La intrarea in parc, a treia pentru noi, am observat mari schimbari. De la ghereta unde cumparam biletele acum cativa ani, au trecut, aparent brusc, la zece puncte de intrare. Cat costa un bilet pentru un copil sub 17 ani?! Dumnezeule! … In locul a sapte bancnote a ghiciti voi cat, avem acum in buzunar cinci bilete de intrare. Incotro o apucam mai intai, inspre manej sau inspre parc?  Copiii nu platesc dar decid, inspre animale. Urmam drumul asfaltat, cu cele doua benzi despartite de-o linie intrerupta ce ne permite sa ne si depasim daca simtim nevoia. O suta de metri mai incolo, doua fete imbracate in uniforme verzi purtand emblema parcului ne opresc, fluturandu-ne pe la nas cutiute cu concentrate pentru animale. Deschid geamul si dau sa apuc cutiuta la fel de verde ca si uniforma, cu imagini animalice imprimate pe ea. Fata-si trage mana preventiv. Cat ai zis ca costa suta de grame? Asta-i furt la drumu’ mare! … Bine, macar, ca nu ne obliga sa le cumparam!…  Continuam drumul, fericiti ca in sfarsit vedem animalele. Zebrele se afiseaza primele iar noi lasam geamurile deschise si facem fotografii. Animalele ii prefera pe posesorii de cutiute verzi, si ne intorc dosurile la  aparat.

-Mami, da’ de ce scrie pe panoul ala ca n-avem voie sa hranim pescarusii?

-Pescarusii, dragul meu, nu sunt in sistem. Ei nu aduc nici un profit parcului, de aceea nu merita sa fie hraniti.

-Da, dar nici tu nu aduci nici un venit familiei, si totusi te hranim.

-Philip, aici e zoo, nu talk-show. Te rog frumos, lasa vorbaria!

-Dar, mami, tu mi-ai zis sa intreb intotdeauna daca nu inteleg ceva.

-E adevarat, dar nu ti-am zis sa intrebi si ce nu-mi convine mie, O.K.? Am venit sa vedem animalele, te rog, putina liniste. Strutii ne dau binete, bivolii, bizonii si boii, adunati de pe toate continentele impreuna cu femelele lor, ne amusina prin geamurile larg deschise, iar noi ne simtim atat de superiori, stiind cat de bine miros parfumurile noatre de case renumite. Ne continuam drumul pe cele doua benzi ce merg in sens unic, cu animalele in jurul nostru, dar mai ales intre masini.

-Mami, astea-s vaci?

-Da, mami, sunt vaci africane.

-Si de ce au coarne si gogoase?

-Pentru ca-s… Uite-te, mai, la boul asta! Suntem invizibili?!… Mai sa dea cu masina-n noi, tembelul, nu-i ajunge o banda!… Imi aranjez penele in scaun, si-mi reiau discutia cu baiatul.

-Mami, dar noi de ce n-avem voie sa coboram din masina?

-Ca sa nu se urce animalele astea la volan si sa evadeze.

-Parca ziceai ca-s libere?

-Tu ziceai ca-s libere, eu am crescut! Un strut paraseste carosabilul si, in joaca, incearca sa inghita biciusca supraveghetorului ce se ascunde de soare sub un copac de pe marginea drumului. Copilul, un baiat de vreo 17 ani, intrand in joc, lasa pasarea sa inghita franghia si apoi o trage, facand asta de cateva ori pana se plictiseste si sfarsind prin a-i trage una animalului intre fese, manandu-l intre masini, la cersit concentrate. Curand, ne plictisim si noi de toti boii si toate vacile lumii, de Mara, iepurele patagonez, de ursii la regim si de leii apatici. La maimute, unde trecem pe o pasarela suspendata deasupra habitatului lor neingradit, Philip mai are o intrebare.

-Ce-s sarmele alea in jurul copacilor?

-Locul unde-si usca maimutele hainele si-si atarna blanurile-n cui. Sarmele sunt, evident, electrificate, pentru o mai eficienta uscare a lor.

-Interesant, ele-s toate in fundul gol, si totusi nu-i nici o rufa la uscat.

Rabdarea noastra isi are limitele ei genetic-prestabilite, iar pasarile de prada nu fac decat sa puna capac vizitei noastre la parc, ele fiind tinute in colivii imense, bine inchise pe toate partile. Copilul isi pierde rabdarea chiar in clipa in care incep sa ma buzunaresc dupa a mea, se contrazice cu vara-sa si-o agita nitel pe sora-sa, se foieste in jurul cozii si se cere la alte activitati recreative. Strang in caruciorul-umbrela al Marei incaltamintea si imbracamintea ce le arunca toti de pe ei, agat si sacul imens cu prosoape, haine de schimb si jucarii pentru Mara, si le intorc spatele, gata s-o iau din loc. Copilul mai face o incercare, chemandu-ma pentru ultima oara cu ei la o plimbare pe-o apa rapid curgatoare, intinsi fiecare pe cate-un colac, inchiriat pentru numai cativa maruntei de la administratia parcului. Cativa daca-i compari cu pretul de inchiriere a unui mic dulapior, unde ai putea sa-ti pui la pastrare actele si verigheta, daca partenerul nu te insoteste, care e de doua ori jumate mai mare. 

-Nu, dragul meu, cineva trebuie sa aiba grija si de catrafusele noastre, si mie, zau, mi-a ramas ceva de vazut: am platit o caruta de bani, asa ca ma duc sa vizitez si cusca fumatorilor.

 

Dromadere, dromadere, cate gogoase ai?

Intra si-si tranti ghiozdanul langa usa, isi inhata casca si fugi in curte. Am urlat dupa el si se opri surprins. Daca scena nu s-ar repeta cu exceptionala acuratete zi de zi, as fi inteles sensul mesajului, mereu acelasi, ce mi-l transmise si de aceasta data prin priviri. Am ridicat intrebator bratele cu umeri cu tot si-am mai adaugat, desi considerand ca nu mai era de trebuinta: Philip, intai mananci si-abia apoi mergi cu bicicleta. A urmat, cum era si firesc, randul lui, iar la intrebarea Ce mancam? am facut aceeasi schema cu bratele si umerii, concluzionand sec: Nu stiu inca!

Terminand de mancat cina prajita in mare graba pe gratar, am dat sa intru in bucatarie, sa servesc oamenilor mari si obositi cafeaua reconfortanta. Copilul, parand ca vrea sa profite de scurta mea absenta, isi puse casca pe cap si sari, cam stangaci, direct pe saua bicicletei. Cafelele fura pregatite dupa gust si preferinte in timp ce carnea sfaraia pe foc, iar absenta mea fu mult prea scurta si nu dadu ragaz copilului nici sa deschida poarta. Philip, dar teme ai? am incercat din nou exercitiul pentru umeri si brate si, abil, si sa-i tai elanul de la bicicleta. Daaa…raspunse copilul bosumflat, si-si tranti, infrant, bicicleta langa poarta.

Cu umerii cazuti si bratele balanganindu-se pe langa corp, isi aduse ghiozdanul din care scoase, in scarba, un caiet. Il rasfoi fara chef, citi o vreme in liniste la masa din curte, aruncand priviri scurte catre bicicleta ce zacea neinsufletita in asteptare, ofta de cateva ori, citi din nou trecandu-si mana prin parul lung si balai ce-i intra in ochi, sufla greu si, in cele din urma, intreba:

-Ce e ala un dromader?

-Un dromader e o camila care are doar o cocoasa, incerca taica-sau sa-l scoata din impas.

-Doar o gogoasa? intreba copilul nedumerit.

-Da, doar o cocoasa.

Statu o vreme cu ochii in caiet, citind, desigur, la nesfarsit cuvantul acela care-i statea in calea intelegerii problemei, se scarpina in crestet, uita complet de bicicleta, se scarpina din nou citind despre dromaderul cu o singura gogoasa, sari de pe scaun si hohoti:

-Oh, am crezut ca dromaderul are doar o gogoasa!… Si mai zise ca nu intelegea de ce Dumnezeu a inzestrat toate creaturile de parte barbateasca cu doua gogoase, doar pe dromader l-a privat de o asa frumusete cu pereche.

………………………………………………..

Duminica, in aripa contemporana a muzeului de arta, am facut concurs: cine gaseste cele mai multe perechi de gogoase. L-am batut! Yeah…

 

Prima zi de scoala (31 august, 2006)

Cand vine vorba sau imi amintesc de cate-un text mai vechi, il public aici. Sper sa nu-i obosesc prea tare pe cei care deja le-au citit. Si nici cu cei care inca n-au facut-o n-am nimic…

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

 Philip a inceput scoala! S-a trezit voios si n-a comentat prea vehement toaleta pe care i-am pregatit-o, a mancat rapid micul dejun si a fost gata de plecare inaintea tuturor. Stia ca avea sa-si intalneasca vechii prieteni, desi i-a intalnit toata vara ba la unu’, ba la altul acasa, si in plus Petra, verisoara lui primara cu care are o relatie de dragoste-ura, se va alatura trupei. De-a lungul vietii lor scurte dar pline de schimbari, au mai fost colegi de grupa la gradinita, dar nu pentru mult timp pentru ca au fost rapid separati cand au inceput sa faca misto de colegi si educatoare in romaneasca lor de “ungura” (25% in cazul fiecaruia) cu usor accent moldovenesc imprumutat din limba quebecoasa.
    La intoarcerea acasa era inca exuberant, alerga si topaia in fata mea ca un Forrest Gump autentic, cu parul tuns cam scurt si inegal in ultima seara de vacanta de catre mama vesnic in intarziere,  dar care-i pune in lumina fruntea eminesciana putin mai decolorata decat restul fetei. Cine nu stie ca parul creste? Aflase deja ca zilele de marti si  joi de anul trecut, cand o doamna venea si incerca sa-i invete sa citeasca litere si grupuri de litere, singurele zile pe care le detesta, vor deveni rutina, ba in plus vor lucra si cu cifre anul acesta, dar nu-si pierduse inca buna-dispozitie, n-avu timp sa proceseze.
    Aseara la 8, dupa ce a fost plecat prin vecini, a petrecut ore bune in fata televizorului si-a computerului, s-ar mai fi jucat la nu-stiu-ce joc gasit pe Internet. Nu s-a opus prea tare insistentelor mele si la 8:30 era in pat. Vezi ca se poate? Si cu toate astea azi dimineata, desi era foarte tarziu, a refuzat sa se trezeasca, a avut nevoie de incurajarile mele la volum maxim ca sa coboare din pat si sa se imbrace, mai ca si-a trantit capul in farfuria cu lapte si cereale sperand ca asta sa-l invioreze putin si sa-si recapete cheful de viata, dar a ratat si m-a si amenintat ca dupa ce mananca se odihneste putin in patul meu pentru ca e prea obosit. Iar la scoala? N-a fost si ieri? Azi e prea obosit sa mearga la scoala!
    Fatul meu, numai prima zi de scoala conteaza, cine vorbeste despre celelalte? Ai mostenit genele mamei tale si scoala n-o sa-ti placa prea tare, blameaza-ma pe mine si ciudatul dans cromozomial. Amintirile tale despre scoala vor fi altele decat ale colegilor tai, de alta naturi senzoriale! Ca sa raman cu ceva din liceu, m-am maritat cu un coleg. Vei gasi si tu o cale sa te adaptezi si sa supravietuiesti, sa pacalesti cumva sistemul. Nu vei merge la scoala ca sa-ti implinesti visele ci doar ca sa le visezi.
    “Acum, la inceput de drum,” iti urez sa ajungi usor ziua cand vei castiga bani din placerea ta de-a vedea filme, acelasi film de zeci de ori, pana cand memorezi fiecare secventa, replica, decor ori nume de personaj, pana cand si pentru mine coloana sonora a filmului se confunda cu linistea si da sens si profunzime durerilor mele de cap. Lasa literele si cifrele pentru fratii tai care vor mosteni genele tatalui tau, ca numai pe el nu-l obosesc.
 Bine ai venit in lumea oamenilor obositi!

Mara are 3 ani!

 

Mara e un copil ca toti ceilalti. Nascuta si crescuta intr-o familie in care schimbul de opinii si finele contraziceri sunt la ordinea zilei (cu exceptiile aferente care nu fac decat sa intareasca regula), Mara, copilul nostru aflat in stadiul mimetismului verbal, ne pune la oglinda lingvistica si ne lasa fara cuvinte: foarte multe din frazele ei incep cu formula “Pai da, dar…”. Cele mai multe dintre ele au o continuitate logica si se integreaza bine in context, dar la varsta ei intamplarea face jocul de cuvinte inteligent. Nu demult a descoperit ca lucrurile nu merg intotdeauna cum dorim, ca mici incidente sau accidente ne fac viata problematica. “Avem un problem, asta e problemu’ ” este o alta concluzie care ne lasa fara replica, mai ales in contextul in care intrebata fiind de ce a imprastiat o cutie de cereale pe jos in bucatarie, ea va raspunde “Nu eu, cutia! Cutia e ploblemu’!” Incepand cu argumentele si concluziile, am crezut/sperat c-am sarit o etapa, aceea a lui DE CE?, dar amarnic ne-am mai inselat si de data aceasta. Seria “Da’ de ce”-urilor poate continua nu pana la epuizarea tuturor argumentelor pertinente pentru varsta ei, ci pana la epuizarea tuturor resurselor de care dispunem: energie, informatie, inspiratie, chef, rabdare, tutun, alcool si alte droguri usoare cu sau fara prescriptie. Limbajul ei nu e doar o mijloc de comunicare ci si unul de manipulare. In functie de interesele personale foarte clare, ea poate fi doar a mamei sau doar a tatalui, poate fi sora verisoarei ei dar niciodata sora fratelui ei. Un copil precoce care stie ca nu e niciodata vina lui, ci poate a fratelui ei care nici macar nu se afla prin preajma dar care ar trebui sa plateasca pentru dezastrul pentru care noi o tragem, pe nedrept, la raspundere. O doare deseori gatul si daca nu-si primeste pastilutele cu deliciosul lor gust de capsuni, subit o apuca dureri de stomac si de cap. Interesanta e si simpatia dintre noi si cum ne molipsim unii de la altii si ajungem si noi la cutiutele noastre cu medicamente! Rareori rade in hohote dar canta mult, si daca-i zic ca-i mananc gurita imi raspunde ca nu e buna, ca are dintii negri! Ce atata tura-vura, copilul asta va ajunge o soacra de nota 10 candva!

28 aprilie, 2005

Totul era aranjat pentru ziua de 29 aprilie. Spre norocul meu, fata nu s-a grabit, a asteptat sa fac si ultimele cumparaturi, sa-mi pregatesc bocceluta si sa termin ce-i promisesem inca de la inceput, paturica aceea tricotata din melana sintetica, dar placuta la pipait, la care-am tricotat cu spor o vreme, dar stiind cata mai am la dispozitie, am reusit s-o si uit. Pe la 1 noaptea am terminat-o. Inca imi mai amintesc gustul floral al vinisorului rose baut sa fie somnul usor, somn care chiar a fost usor, si ceasul desteptator potrivit pentru ora 6, ora la care in genere dormeam ca pruncul dupa noptile albe. La 7 aveam sa fiu legata la aparate, tuburi si perfuzii. Aveam nevoie de Mara-Stephana si de parerea ei critica pentru paturica mea.

Gaina cu ouale de aur sau cum putina franceza n-a omorat pe nimeni (14 martie, 2007)

Duminica seara ne-am petrecut-o la Anna-Kati, sora mea cea tanara, si Jean, viitorul cumnat, care n-a vrut sa ne spuna a cata primavara cu vreme mizerabila sarbatoreste. O pizza, o bere, o tarta cu capsuni, putina politica daca tot suntem in plina campanie electorala, un cot si-o chicoteala cu cealalta sora, Sidi, ca deh, si mezina-si pierde talia de viespe acum ca a intrat in luna a patra de sarcina si nu vom mai fi noi singurele grase din familie. In sfarsit, vom fi toate!

Copiii si-au facut si ei de lucru: Philip si Petra s-au jucat la computer iar Luca si Mara s-au invartit in jurul masutei plina de alune si saratele, schimband frecvent perechea de genunchi intre care se tot varau, sperand parca sa gaseasca ceva. Eu, cel putin, asta am inteles din insistenta cu care reveneau. Anna a scos o plasa de jucarii pentru cei mici si, printre ele, Mara si-a gasit una interesanta: o gaina de plus care batuta la fund cotcodaceste de cate ori scrie la carte, cotcodaceste cot-cot-cot-cot-cot-codaaac-ul standard si international!

La plecare, Mara si-a luat galinaceea sub brat, desi nu-mi amintesc sa-i fi dat cineva voie,si a mai facut-o de cateva ori sa cotcodaceasca si in masina, dar in scurt timp s-au stins amandoua si gaina noastra si-a gasit cuibar pe bancheta. Degeaba am incercat acasa sa n-o trezim pe Marishka, n-am reusit, a sarit ca resortul cand a realizat ca nu are jucaria cea noua in brate. Ca o mama eroina, am insfacat ex-jucaria preferata din patut si i-am pus-o brate, sperand s-o vad satisfacuta, dar Mara s-a simtit amagita si a vociferat. Philip insa mi-a sarit in ajutor, dandu-mi de gandit.

-Vrea “poulle”-a, vrea “poulle”-a si “poulle”-a e in masina!

Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asta, cam ca gaina zau, asa!

 

Implinirea tuturor dorintelor minus una

Copilul meu, de ziua ta toate dorintele iti vor fi indeplinite, si asta nu pentru ca la nastere, cand mi te-au pus in brate, frumos si alb si curat si perfect ca un inger, am fost gata sa cred ca epidurala mi-a afectat abilitatile intelectuale si facultatile neterminate, si nici pentru ca esti al meu si demonstrezi in fiecare zi ca aschia nu sare departe de trunchi dar asta n-o impiedica sa contrazica regula. Nu, tu vei fi rasplatit pentru ca ai strans luni de zile, cu rabdare si perseverenta (dar si cu toate degetele de la maini si de la picioare in timp ce gurita-ti pitigaia fara oboseala Wii-Wii), banut peste banut, si-ai tinut cu dintii tai de lapte (care, tot de dragul tau, nu vor sa lase locul altora) de banii care aveau sa ne faca noua implinirea dorintei tale mai usoara si tie visul realitate.

Si stiu, fatul meu, ca pentru tine sase luni au fost lungi cat o viata de om, dar pentru noi timpul a zburat ca viata unui om si ne-am trezit abia cu o saptamana inaintea zilei tale de nastere, dar ne-am trezit brusc si, probabil din aceasta cauza, cam dezorientati. Dezorientati si dezorganizati cum ne ai, dragul meu, am inceput febril cautarile micutei console Nintendo care sa te consoleze dupa lunga asteptare si sa-ti readuca zambetul care sa inlocuiasca ciripitul Wii-Wii ce-l purtai mereu pe buze si de care chiar si noi, parintii tai, ne cam saturasem.

Desi suntem romani si romanii le stiu pe toate, noi nu stim sigur dar se pare ca romanii au un fel de contract cu Dumnezeu prin care, la cerere si la urma, romanii primesc un pic de minte mai de calitate. Asa se face ca dupa nenumarate conversatii Wii?/Non! telefonice, pe Internet si direct cu vanzatorii de la magazinele din cartier, nu vrem sa ne consolam doar cu povestile despre noptile petrecute de parintii fericitelor odrasle acum posesoare Wii in fata magazinelor care comercializeaza pretioasa comoara, ci sa incercam metode conventionale romanesti gen pile, cunostinte si relatii, asteptand cu inima la gura reactia sistemului canadian. Trebuie, mama, sa-i convingem pe expertii de la Future Shop sa nu ne mai priveasca de parca am vrea sa cumparam Weed de India de la ei. Oricum, nu inca! Acum vrem numai Wii de Nintendo, si-l vrem fara mita, spaga si ciubuc. Dar daca e musai…

Copilul meu, de ziua ta toate dorintele iti vor fi indeplinite. Toate minus una. Cate dorinte ziceai ca ai?

Philip are 8 ani

Emisfera stanga-i sefu’, dar e in vacanta