Rosu sau negru

 

Mancand, ca si cum ar fi fost pentru ultima oara, si cele doua portii pe care le refuzasera copiii, fredonam in minte refrenul unui cantec ce-l crezusem demult uitat. Facusem schimb de locuri cu Philip care se lupta in van cu razele soarelui precum cu-o musca obraznica si insistenta, stand cu ochii lipiti de coasta spectaculoasa a Americii, fara frica aceea absurda ce se aciuia intotdeauna de mine, undeva prin aeroport, si ma urma, precum un caine docil dar la fel de enervanta ca o musca tupeista, in avion, lasand-o sa ma astepte, cuminte si fidela, in celalalt aeroport pana in ziua intoarcerii. Repetasem obsesiv in minte “Bei, mori, nu bei, mori/ Daca bei, sa bei destul/ Daca mori, sa mori satul” pana obosisem, atipind putin chiar inainte de aterizare, uitand sa beau sampania oferita cu distinsa curtoazie de echipajul aeronavei.

Nici nu se oprise bine aparatul cand pasagerii se ridicara de la locurile lor, umpland culoarul ce semana acum cu un caltabos uman, imens si miscator, dand fiecare din coate si dezbracand randurile de haine ce aveau sa fie inutile pentru o vreme, coborand bagaje si tragand fiecare de mica lui comoara in care erau indesate ordonat dresuri de baie, palarii de soare, creme solare si haine usoare de vara ce valorau, fara doar si poate, cam cat venitul anual, brut si cumulat, cu prime si indemnizatii cu tot, al tuturor oamenilor muncii ai insulei. Nu ma miscasem de la locul meu, continuam sa privesc prin hublou imensa lozinca proaspat revopsita in rosu-negru pe gardul de beton al aeroportului, pe care, desi o vedeam a cincea oara, parea ca abia acum o observam: mesajul era clar, culorile bine alese, iar moartea o optiune a sistemului totalitar, sugerandu-mi chiar un mic exercitiu democratic. Zambind la gandul alegerii facute, mai zabovisem o vreme in contemplare, dand ragaz baietilor sa-si coboare armele de pe umeri si sa-si rearanjeze cutele reverelor uniformelor usoare de vara deranjate de miscare, iar celui cu camera video sa verifice, pentru ultima oara, starea bateriilor si unghiul din care vom parea cu totii mai mandri si mai cutezatori.

Coborand din avion, paseam cu mare atentie pe trepte, repetand mintal poza invatata de la starurile hollywoodiene, cu corpul foarte drept dar putin cambrat inainte, zambind cu limba impinsa fortat in cerul gurii, ce avea sa ma faca sa par mai tanara si mai distinsa, cand, deja cu picioarele pe caldaram si gata de luat pozitie, ma intampinara doar doi baieti neinarmati, destinsi de parca erau si ei in vacanta, si nici urma de camera video. Eh, nimic nu mai e ca la-nceput, imi trecu prin cap, si involuntar, filmul primei mele vizite in Cuba incepu sa se deruleze cu o viteza supersonica, si toate emotiile trecute fura retraite deodata, scurt si dureros, undeva in plexul solar.

Era sase dimineata in aeroportul din Montreal, iar noi eram liberi ca pasarile cerului, cu mama-soacra pe post de baby-sitter acasa. Nu aveam nevoie de nimic, nici de palarii de soare, nici de aspirine, plecam in a doua luna de miere, doar noi doi. Coada se misca rapid si curand realizaram, tragand cu ochiul la ceilalti pasageri ce-si predau bagajele in fata noastra, ca totusi aveam nevoie de pasapoarte. Era sa cad pe jos cand Stefan imi spuse ca pasaportul meu era demult expirat. Incercai cateva exercitii yoga, exercitii de respiratie invatate in sala de travaliu, si dupa doua palme si un sut in fund din partea partenerului ce ma repusera pe pozitia verticala, ne prezentaram la ghiseu, zambitori si guralivi cum nu suntem niciodata, gesticuland larg cu degetele raschirate, mai mult in ochii doamnei ce se caznea sa-si faca treaba fara sa se observe ca ne invidia. Noi observaram, ea nu.

In avion, cu pixul in mana, gandiram si regandiram cum sa facem sa schimbam data de expirare a pasaportului meu, sperand ca vom putea relua spectacolul din aeroportul canadian cu acelasi nesperat succes, facuram calcule, planuri si pariuri, visand ca totul e doar un vis.

Stefan decise sa intre primul in ghereta inchisa si prost luminata, cu un culoar scurt si ingust in capatul caruia se afla o usa ce ducea spre raiul tropical. Cum pasaportul lui era in ordine, la scurt timp dupa ce ma parasi, vazui usa inchizandu-se in urma lui si ridicarea din spanceana a vamesului care ma chema, si care, prin ochii mei de animal haituit de soldatii inarmati ce patrulau neobositi printre turisti, parea mai tuciuriu, mai dur si mai intransigent. Ii trebuira doar doua secunde sa observe data, si inca cateva pana doi dintre soldati mi se alaturara, unul de-a stanga si unul de-a dreapta, si pana la sfarsitul minutului ce batea vesnicia, seful cel mare, mic la stat dar crunt la chip, ma lua in primire in spaniola, amenintandu-ma ca ma trimite acasa cu avionul ce avea sa se intoarca. Escortandu-ma cu totii intr-un colt al aeroportului, imi aratara un scaun unde imi era permis sa sed si unde aveam sa astept verdictul. Imi sugerara sa nu mai plang si-mi recomandara sa fumez. Tigarile erau la sotul meu pe care nu-l puteam vedea si caruia nu-i fusese ingaduit sa se intoarca, si nestiind ce altceva sa fac, continuai sa plang. Probabil de la caldura, timpul se dilatase si ora fusese una lunga si labartata, dar la sfarsitul ei omuletul mic si crunt se intoarse cu rezultatele cercetarilor sale: sunase la ambasada Romaniei de la Havana unde nu raspunse nimeni, de la robot afland ca ambasada era in vacanta pentru o luna. Stia deja ca Havana era la 800 kilometri departare. Dar pe viza mea scria Canada, asa ca ma preda agentei de turism quebecoasa, spalandu-se pe maini si pe cap in acelasi timp: Scrie Canada pe viza ei? Oamenii au venit in vacanta. Sa rezolve consulul Canadei cazul! Si dumneavoastra, o vacanta placuta! Data viitoare sa nu se mai repete. Imi stersei mucii cu viza, ca stiam prea bine ca numai atat putea sa faca si consulul canadian cu ea. La hotel, ne trantiram valizele in camera si iesiram la bar. Intrebata fiind ce doresc, cerui o cafea. O CAFEAAA? se mira chelnerita. Da. ATAT??? Da, si-un pahar cu apa, va rog. Isi facu cateva cruci cu limba-n cerul gurii si-mi intoarse, dispretuitor, spatele. Abia atunci intelesesem. La intoarcere, consulul scrise o scrisoare -semioficiala- micutului cubanez care ma invita sa revin. Imi fu frica sa-l refuz. Un an mai tarziu, Canada ma facu cetatean al ei.

Pentru ca vamesul cubanez imi aminti ca-mi expira pasaportul in mai putin de doua luni, il cautai cu privirea pe marele micut al aeroportului si de data aceasta, dar nu era de gasit. Lucrurile se schimba si te schimba. Pana si fidelul revolutiei si-a dezbracat uniforma si si-a tras un trening Adidas, s-a lasat de fumat si de baut si e mai tot timpul cu gandul la marea reintalnire cu Che. E gata sa uite pe veci de comunism, acum, de cand a intrat pe linia neagra, ultima si singura ce i-a mai ramas de parcurs. Si-o fi lepadat si micutul meu uniforma, ca nici el nu parea nemuritor.

 

 

 

 

Zi frumoasa ca mine

Stau foarte bine imbracata langa aragaz si gatesc, am musafiri diseara si trebuie sa-i omenesc. Geamul din proximitatea aragazului e deschis pentru ca mi-am propus s-o vindec de anorexie pe educatoare, servindu-i salata de vinete cu maioneza de casa (nu stiu de ce i-o fi zicand de casa, cand ea e de galbenusuri si mult ulei) si tocmai de aceea mi-am pus si vesta de fas protectoare, sa nu se supere alarma de fum si sa ridice, si ea, parul de pe mine. Radioul merge si el, producand ceva caldura necesara nu numai prin contactele electrice ci si prin muzica antrenanta, care antreneaza la randu-i si cele cateva randuri de burti capitaliste pe care vor fi nevoiti nemancatii comunisti sa le admire cat de curand. DJ-ul se simte dator sa ne aduca aminte pe ce lume traim, referindu-se, pe rand, la data, la ora si la starea vremii. Suntem in data cutare, ora cutare, si afara sunt 11 grade superbe! Oh, yeah baby… si da drumul la muzica lui antrenanta care sperie pinguini. Las vinetele sa se coaca pentru o secunda nesupravegheate, arunc o privire pe fereastra, dau de cenusiul cerului din care se scurg puhoaie de ploaie, dau cu ochii si de termometrul care verifica spusele DJ-ului si, in gura mare ca oricum nu ma aude nimeni, ripostez in limba lui. Nu voi reproduce aici cele spuse, sa nu primesc iar mesaje ca scriu urat si-mi taie popa destele, dar fiind in engleza si stiindu-se prea bine ca ei sunt foarte putin talentati la a spune,se poate deduce foarte usor trimiterile mele la procesul de reproducere al nostru ca specie, dar nu numai. Ce whatever vezi tu superb la 11 grade cu ploaie in luna mai, whomever? Muzica continua sa-mi antreneze fierea revarsata precum un tsunami pe bietul vorbitor la microfon cand, fara ca melodia sa fi ajuns la refren, omul de la radio opreste muzica fara preaviz si ridica iar glasul: Tocmai am fost atentionat ca nu exista nimic superb la 11 grade cu ploaie! Si da iar drumul la muzica. No ase, ca m-ar fi durut ficatul daca nu rectificai. Insensibilule!

Pasarica-i cu noroc

Incercand sa ne obisnuim nitel cu viata subterana, subsolul casei noastre a devenit locuibil in al treilea an al sederii noastre in ea. S-au investit bani si munca pentru asta, dar de locuit, nu l-a locuit nimeni. I-am cumparat o masa de ping-pong si ne-a mai intrat in gratii in vremurile de rastriste canadiene, dar primavara precoce ne-a scos afara. Subsolului nostru ii lipseste caldura umana, dar o sobita si doua calorifere ii tin de cald in absenta noastra.

Si sobitei ii lipseste ceva acolo sus, la hornul ei, dar asiguratorii nu de plasa care-i lipseste s-au legat, ci de peretii ignifugi pe care nu-i are in spate. Noi i-am asigurat ca nu vom folosi sobita pana nu o vom face demna de asigurarea lor, si uite-asa, sobita noastra sta degeaba si, din plictiseala, prinde pasari. In primul an le culegeam uscate, parca impaiate, din pantecele ei. Crezand ca le salvam, am lasat usitele sobitei deschise. In urmatorul an le gaseam agonizand, in coma sau moarte sub ferestre, de care se loveau pana capiau. Nu ne-a fost prea greu sa hotaram pe care le preferam si-am inchis usitele.

Anul acesta sobita n-a prins nimic si-am crezut ca s-a plictisit de jocul asta. Azi insa, stand in curte si bucurandu-ma cu toate usile si ferestrele deschise de cele 23 de grade insorite, zgomote suspecte venind dinspre subsol m-au umplut de fiori. Mi-au trebuit cam doua minute sa inteleg de ce-mi bate inima de parc-as fi pasare-prizonier in soba criminala, dar am premeditat rapid un plan de prindere a pasaricii si-am descins.

Am deschis usurel usitele si-am vazut-o cum statea toata stransa-ntr-un colt, incercand sa se faca una cu peretii caniti de funingine. A stat cumintica s-o prind in sacul de gunoi, m-a intrebat de ce tremur mai rau decat ea, a zambit frumos si la aparatul de fotografiat si mi-a promis ca-n schimbul libertatii ma umple de noroc. Ne-am tinut amandoua de cuvant!

Trei, plus-minus

Aprilie si mai au ceva treaba altundeva, si nici februarie si martie nu stau prea bine cu timpul, asa ca a ramas iunie sa ne vegheze. Doar vreo doua zile, pana revine mai si pe urma, am un “presimt”, ne ia martie in primire. Stiu, aprilie e o luna puturoasa si mai ii seamana. Cum si de iunie trebuie sa te bucuri pe furate, Stefan a scos bicicletele de la adapost si le-a umflat rotile, sa pedalam putin prin parcul din vecinatate. Stand asa si asteptand, ma fulgera un gand si fug in pod la computer, raspunzand civilizat celor ce-mi urlau in urma ceva despre nici acum nu te poti dezlipi de computer ca vreau doar sa verific daca nu cumva a murit cineva. Nah!… Mai spre seara, cand e randul lui Stefan la computer, ma anunta ca sora-sa i-a lasat un mesaj: a murit bunicul lor.

A doua zi de dimineata o sun pe nasa, e ziua ei si nu se face sa uit. Printre urari de bine si de viata lunga, ma anunta ca au ramas numai doua din patru: sora-sa e pe taramuri straine, soacra-sa pe taramul celalalt. Ii povestesc toata povestea educatoarei si-mi zice ca TREBUIE sa o aud si pe a treia. Adica nu se face, am auzit deja doua si n-o s-o refuz tocmai pe ultima… Mi se face frica, eu nu stiu sa spun nu.

Relatiile cu vecinul din dreapta, aluia de-i uram numai de bine desi el glasuia numai de rau de fostul proprietar al casei noastre, s-au inasprit in ultima vreme. Ieri, lui Philip i-a zburat discul in curtea vecinului si cum taica-sau era luat cu treaba, copilului i-a fost frica sa si-l ceara inapoi. O vreme l-a pandit prin gard, apoi si-a gasit si el alte ocupatii, ca pana la urma sa vada ca discul a disparut de la locul unde cazuse pe pamant, dar nici la noi nu ajunsese, asa cum se intampla in trecut. Ne-am luat bicicletele si-am tras o tura de cartier, incurajand voit industria de discuri si economisind cu parere de rau urarile de bine catre vecini.

Extra: In curte au dat coltul iarba, tarhonul si leusteanul. Si florile-vivacele.

Shop-an-hour

Dimineata mi-am facut tura de-o ora prin cartier impreuna cu cei sase copii de la gradinita, repartizati dupa principii stiintifice de catre educatoarea anorexica (nu amusinati, nu e urma de barfa) in cele doua carucioare de gradinarit (fara vreo legatura cu gradinita) si-am marsaluit mereu impotriva vantului rece, desi pe parcurs am mai schimbat directia. Am pierdut intalnirea zilnica de la 10:34 cu autobuzul 19 si mi-a lipsit privirea intrebatoare a soferului inca vreo 10 minute dupa. Cand, la locul obisnuit de intalnire, educatoarea s-a oprit sa-si caute celularul si sa verifice ora exacta, si imediat dupa confirmarea orelor 10:34 a facut cateva remarce despre cat de mult intarzie autobuzele (ca vedeam pana departe in josul strazii si veneam de departe din susul ei), mi-am dat seama ca nu sunt singura. Am tacut amandoua cateva sute de metri, fara retinere.

La ora cinci jumate, cand am deschis usa de la intrare ca sa ies, soarele m-a sarutat direct pe retina si vantul mi-a mangaiat blajin pielea expusa, si mie nu mi-a venit sa cred ochilor cele 13 grade pozitive de pe termometru. Am verificat de doua ori si am constatat, fara opreliste la gura, ca in timp ce eu pierdeam timpul la computer, primavara se si instalase. Am sarit direct in masina cu sofer (sa ma ierte ecologistii dar nu sunt Forrest Gump) si m-am mai oprit numai la magazinul favorit. La standul de carti m-am aruncat in genunchi, multumindu-i Domnului ca s-a indurat si de noi, dar si ca acolo, pe raftul de jos, tin ei cartile despre gradinarit. Am gasit vreo trei interesante, cu fotografii frumos colorate, si-am citit si-am privit si m-am bucurat prematur, ca inca aveam pe retina cei doi metri de nameti din fata casei. Dar vanticelul acela cald si bland ma umplea de optimism, de parca nu tot el sau frate-sau din nord ma bagase in depresie pana-n gat.

M-am decis sa cumpar una dintre carti si-am mai aruncat cateva priviri si la alte raioane, fara chef insa. O ora mai tarziu, cand sa deschid usa de la intrarea magazinului ca sa ies, primavara nicaieri! Dupa cum sufla de furios vantul, iarna pesemne se suparase rau pe sfioasa si necugetata primavara. I-am si zis lui Stefan:

-Nu pot sa intorc capul de doua ori, ca primavara a venit si-a si plecat.

-Fii si tu mai pe faza, mai lasa shoppingu’!

-Nu incerca sa complici lucrurile, nu e nici o filozofie! Eu nu Schop-en-hauer, eu doar shop-an-hour! E dreptul meu de inzapezita!

Si n-am mai continuat discutia, pentru ca mi-am adus aminte, in cele din urma, ca e 1 Aprilie. Proasta de mine…

Ziua lui Patrick, irlandezul sfant

Azi toata lumea e verde; e ziua sfantului Patrick. Ieri montrealezii au fost irlandezi, participand la parada sfantului Patrick, cea mai veche de pe continentul nord-american. Cautand informatii pertinente, am aflat ca aceasta parada se tine aici din 1824 si ca 30% din populatia francofona a acestei provincii (Quebec) are ceva urme de sange irlandez in vine. Sute de mii de irlandezi au emigrat in timpul marei foamete de la mijlocul secolului 19, cei mai multi alegand Canada pentru ca biletele costau mult mai putin decat cele pentru Statele Unite, Australia sau Noua Zeelanda. Hm, asta-mi aminteste de inceputurile vietii mele de emigrant.

N-am ajuns la parada pentru ca nici n-am vrut sa ajungem, dar in orasul chinezesc am dat nas in nas cu multi “irlandezi” de toate mumele care se intorceau de la parada si cautau un loc unde sa se inclazeasca si sa manance mult si ieftin, gatit dupa alte traditii decat cele celtice. Chiar si fanfara Falun Dafa purta pe tobe trifouiul irlandez si dadea o ultima reprezentatie in cartier, la intoarcerea de la parada. 

Nu vreau sa mint, ieri m-am simtit si eu putin irlandeza si am folosit numai bricheta verde, exact nuanta trifoiului, dar cu mare bagare de seama: voi avea mare nevoie de ea in 29 martie cand, la ora 8, vom stinge toti luminile, televizoarele si computerele, Wii-urile si DS-urile, masinile de gatit si de spalat, ce atata tura-vura, TOT, pentru o ora, devenind iar verzi (desi nu cred sa infrunzeasca copacii pana atunci). Aceasta actiune istorica, Earth Hour, (de trista amintire ca de aceea am inceput paragraful asa cum l-am inceput) va pune, paradoxal, in lumina una dintre cele mai stringente probleme ale vremurilor noastre: incalzirea planetei!

Hm…inca ma mai gandesc: merita oare sa salvez planeta a carei locuitor sunt? Nu, dar n-am sa zic nu unei cine romantice la lumina lumanarilor cu sotul meu care nu testeaza motoare de avion ci potcoveste cai, cu pizza vegetariana 100% organica coapta intr-un cuptor cu lemne si bere din hamei si orz nemodificate genetic, livrate la domiciliu de-un biciclist rapid si altruist. Toate astea in timp ce copiii nostri se amuza copios spalandu-si la propria mana si doar cu apa de ploaie ciorapeii murdarei. Nici n-o sa stau pe ganduri!

Maple-Bacon Lollipop Sucker

Canadienii sunt foarte mandri de siropul lor de artar si-l folosesc si pe unde nici papilele gustative nu se asteapta: si pe sunca, si pe costita si chiar si-n fasole. Unii zic ca ar fi precum sarea in bucate de important. O fi, dar eu ma marginesc sa-mi stropesc clatitele cu el, insa numai atunci cand n-am chef de dulceata cu care m-a invatat mama.

Sezonul de recoltare a sevei de artar dureaza vreo 6 saptamani si incepe pe la mijlocul lunii martie, cand temperaturile devin pozitive in timpul zilei dar raman negative noaptea, aceasta alternanta schimband presiunea dinlauntrul copacului si facand posibil circuitul sevei in timpul zilelor calduroase.

Anul acesta, ca si anul trecut, seva nu vrea sa urce dinspre radacini. Temperaturile din timpul zilei sunt inca negative si sevei nu-i vine sa umble brambura inspre varfuri, ramanand inerta la caldurica stratului gros dar protector de zapada. O intreaga industrie are de pierdut si multi fermieri vor falimenta, dar si iubitorii de sirop de artar vor avea de suferit: pentru ca cererea e tot mai mare si productia zero, e penurie. Nu stiu, zau, ce ne vom face… cred ca va trebui sa sugem la acadelele celor de aici.

Les joies de l’hiver - Umor quebecos

 

Philip zice ca cei de la Têtes à claques m-au impersonat pe mine in clipul lor despre iarna. Si eu cred la fel! Am facut si o traducere cat de fidel-posibila, cum ne-am priceput, ca nu prea suntem dusi la biserica!

Daca filmuletul de pe You Tube va disparea din motive de copyright, aveti aici adresa permanenta a site-ului:

http://www.tetesaclaques.tv/video.php?vid=411

Ahhh… Grrr…Iarna afurisita de cur de cacat… In decembrie consideram totul frumos, prima zapaduta alba care cade e Uaaa! Dupa aia vin sarbatorile si ne distram, ne distram, zapaduta alba… Uaaa… Dar dupa aia, prescura… cum e lunga ea degeaba… Nu-i inteleg pe saritii care zic “bucuriile iernii”… Ce-i aia “bucuriile iernii”?  Ah? Trebuie sa fii bolnav, altaru’, sa-ti placa asta, iti ingheata curu’, ah, nu-i nimic amuzant in asta, prescura…

Uite-te la ursi… Un urs e facut sa treaca peste iarna, e imbracat cu o blana de urs de doua degete de groasa, ah, si ce face un urs cand vine iarna? Isi gaseste o grota, intra in ea si nu-i mai vezi fata inainte de venirea primaverii… Mi se pare mie ca asta indica ceva? Ha, ha?… Si noi, ce facem noi, ceilalti? Ne ducem sa ne cumparam manusite la Wal-Mart… Noi asta facem, mergem sa ne cumparam manusite la Wal-Mart sa putem curata masina….

Eu in cosmarurile mele visez sa ma reincarnez in urs. Nu-i corect asa, eu sunt un tip estival. Ce ma excita pe mine e sa beau un cocktail cand e cald si ma loveste un val de caldura peste bot, anafura…, asta-i ce ma excita, stii, ce fac eu aici?! Stii, cred ca e o eroare undeva, trebuia sa ma nasc in Hawaii, stii, plaja, nisipul, hawaii-encele… Ntz, dar nu, Repentigny…Eh, tara lui curata-parbrizu’… Repentigny, ahhh, ahh, sfintii… Hei, uite-te aici, asta nu mai e zapada, sfintii…, e roca alba, anafura… Aici nu functioneaza un scrappeur de cacat pentru a curata asta, aici iti trebuie o torta.

Fii atent, fii numa’ atent la mine… Da-mi un minut, da-mi un minut.. Fii atent la asta… Mai bine de-atat, mai bine decat o torta. Torn benzina peste tot pe masina, o sa-i futem plin de benzina peste tot pe masina, si o sa-i futem un chibrit, o sa-i futem un chibrit, o sa-i futem un chibrit… buuum!

Io, ah, ma dau bolnav la serviciu pana-n luna mai. Is cam obosit, ma simt obosit, prescura ma-si de treaba…

Mesaje inregistrate, transcrise si postate

Dupa ziua marmotei, biet animal scos cu forta din culcusul ei in 2 februarie, animal inteligent care nu face umbra pamantului in lunile care cuprind litera r in denumirea lor, urmeaza ziua indragostitilor. Aceasta sarbatoare capata un aspect practic in Canada: stand stransi imbratisati, indragostitii beneficiaza de cele 37 de grade ale partenerului iar pierderile de caldura sunt minime. Saruturile fierbinti pot dezgheta gura partenerului, mainile cat si alte parti corporale inghetate. Se recomanda, de asemenea, frecarea care, da, produce caldura. Ritmul e secretul! Daca unu dintre parteneri este cuprins de fiori febrili, celalalt nu sufera de friguri. Rezultatele numeroaselor studii asupra caldurii sufletesti au ramas neconcludente, dar se recomanda luarea cat mai in serios si a acestui fenomen, deloc de neglijat intr-o tara cu o astfel de clima. Chiar daca nu ajuta la incalzirea locuintei, atmosferei din dormitor ori pasiunii,  nici nu incalzeste planeta.

Dupa 12 ani de casnicie, inca vreo 3-4 de concubinaj si de restu’ pana la 21 plimbari mana-n mana sub clar de luna, am primit cu toata caldura cu care mi-au fost oferite trandafiri rosii, ciocolata si lenjerie intima, dar pe care as schimba-o oricand pentru chiloti tip Ludovic al XIV-lea, ciorapi de lana si manusi imblanite. Am prins si Happy Hour la Chez Sidi cu bere gratis unde, din pacate, minorii au voie sa-ti strice buna-dispozitie. Si la intoarcerea acasa am gasit urmatoarele mesaje inregistrate de robotul telefonic, mesaje pe care le postez doar pentru a-mi obliga prietenele curioase sa-mi citeasca blogul si sa-mi faca putin trafic, dar sa faca bine sa nu tina usa mult deschisa ca e frig si bate vantul si se face curent.

Buna seara, familiile Roibu si Catana (pana aflu eu de unde scot niste caciulite pentru primul si ultimul a -diacritice pe vremea asta- cititi voi pe romaneste), Doru si Crina va suna din Toronto, din aceeasi Canada inghetata, stiti voi… Deoarece ne-am amintit de Cris care se saturase de f…ing iarna asta (ma scuzati pentru acest cuvant, ca aud si copiii aia mici), dar m-am saturat si eu de atata alb si as vrea sa mai vad si ceva verde. Si stiti ce-am facut? M-am dat cu capul de pereti sperand c-o sa vad niste stelute verzi, si stiti ce-am vazut? Tot stelute albe…Sarbatoriti placut Valentine, si anume Day!

Al doilea mesaj suna asa:

Imi cer scuze ca v-am botezat, familia Katona, aveti un miel (alb) la mine. Daca nu raspundeti azi la telefon, exista mai multe posibilitati:

1. Sunteti afara la curatat zapada de pe trotuare (cineva trebuie sa faca si trotuarele, nu?).

2. Sunteti impotmoliti undeva in zapada.

3. Ati inghetat undeva in zapada.

4. Ati plecat de aici si nu ne-ati anuntat, si acum stati cu fata la soare.

Daca nu dati telefon intr-o saptamana, inseamna ca ati parasit continentul si emisfera si stati undeva cu fata la soare, ceea ce inseamna ca am ramas noi cu ochii in soare, in zapada, si nu mai e mult pana inghetam.

Valentine placut! 

Poveste fara sfarsit

E iarna si iarna nimeni si nimic nu ma convinge ca exista si alt anotimp. E o iarna ca toate iernile, inceputa la sfarsitul lui noiembrie, luna din care nici ciorile nu mai croncanesc, numai vantul suiera amenintator. Uneori ma rog sa  ploua, sa mai vad si altceva decat zapada. Sase luni pe an ma simt singura in desertul alb, ca toti vecinii mei hiberneaza. Ca mine.

Iarna aceasta nu si-a arat inca dintii puternici, dar ninge sistematic, ninge mult, ninge mereu. De cateva luni nu vad decat alb in fata ochilor. Am inceput sa tanjesc dupa negru! Soarele il vad doar in desenele copiilor afisate pe frigider iar frigiderul e in priza pentru ca produce caldura. E totul alb-gri ca mi-e frica sa nu ma intalnesc cu ursul polar si sa nu-l disting in peisaj, sa-mi aud vorbe-n sat ca nu-mi place sa salut vecinii. Chiar invizibil, el e singurul meu vecin, restul apar doar rar, de sub glugi, la lopata printre troiene de zapada.

Unii spun ca tara in care traiesc eu de noua ierni, Canada, ar avea patru anotimpuri. Canada e o tara libera, fiecare are dreptul sa creada ce vrea. Unii zic ca iarna ar fi singura certitudine canadiana, pentru ca nu uita niciodata sa vina si, daca vine tarziu, sta pana tarziu. Nu-i contrazic, n-am argumente. Altii sunt mandri de iarna lor, dezapezesc cu sarg si-si mai arunca cate-un puc in fata lopetii, sa-si aminteasca ca ei au inventat hockey-ul. Ei sunt doar o minoritate, nu ma impresioneaza. Altii incearca sa te convinga c-o iubesc. Nu pot sa nu fug cu gandul la medicatie, la protocoale de tratament  si la eficienta lor. Unii se plang ca iarna e prea lunga si, daca ciuliti urechea, in plansetul lor se aude si vocea mea. Da, a mea e! Nu aruncati cu oua, folositi zapada, avem de ne ingroapa.

 Fiecare crede ce vrea! Eu cred cu toata taria ca aici, in Canada, nu exista decat trei anotimpuri: iunie, iulie si iarna. Iunie si iulie sunt optionale.