Fasole batuta

-Mami, mami… Unde ai fost? striga corul de copii.

-In gradina, raspunse mama intrand in bucatarie, unde restul familiei o astepta asezata in jurul mesei.

-Si ce ne-ai adus? intreba copilul cel mare.

-Pfui, unde-i pamantul bun, si balariile-s mari! zise mama ca pentru ea. Nimic, ce sa va aduc? Pamant sub unghii, asta v-am adus. Dar voi pe maini v-ati spalat? intreba mama intorcandu-se de la baie.

-Da, raspunsera copiii. Cu sapun, intari cel mare.

-Foarte bine, zise mama apropriindu-si mainile. Dar de multumit, ati multumit?

-Da! se auzi si cel mic.

-Cui? fu curioasa mama.

-Lui tata, ca ne-a dat macaroane, nu fasolea ta pe care n-o putem manca.

Mama rupse painea pe care-o inmuie in fasolea pe care ceilalti n-o puteau manca, si in linistea ce se asternu intre cele patru scaune ale mesei, incerca sa reconstituie mintal momentul in care mancarea aceasta a incetat sa-i mai displaca.

Povesti de adormit parinti - scurt istoric

Mama nu mi-a citit povesti. Nici tata. Ei m-au invatat ca povestile sunt pentru adormit copiii, iar copiii -dupa trantele la care erau luati de parinti pentru fiecare miscare offsite, adica cam toate, ca cine a vazut copil exemplar care paseaza numai in teren, suteaza si inscrie, ala trebuie sa-si mai adauge ceva dioptrii la ochelari, sa-si spele urechile la ORL-ist si sa si le mai plece si la babele care croseteaza povesti pe bancile din fata tuturor blocurilor din lume si din imprejurimi- nu mai simteau nici ei nevoia de povesti, adormeau ca leganati, convinsi si ei ca vanataile povestesc faze minunate de joc, ca nu sunt cartonase rosii lasate de parintii-arbitri pe tot locul pe corp.

Mama nu mi-a citit povesti, si nici tata. Dar imi spuneau povesti, insa povestile lor erau amenintatoare, infricosatoare, fara mila si fara speranta. Daca greseam, plateam. Plateam atunci pe loc, si totusi vina nu era iertata. Vina se aduna peste alte vini mai vechi pana cand nici Dumnezeu din ceruri nu ma mai putea ierta. Plateam greu, uneori stiind ca platesc mai mult decat face, dar nu eram eu cea in masura sa negociez pedeapsa cu mai marii familiei mele. Am sfarsit prin a uri povestile si a nu le citi. Si prin a nu ma mai ierta nici eu, urandu-ma.

Nimeni, nici macar eu nu mi-am citit povesti. Am crescut mare fara ele, dar nu intr-un parinte-arbitru, ci mai mult intr-un antrenor pe banca rezervelor, uneori urmarind pasiv si amuzat jocul de pe teren, alteori urland de pe margine din dorinta de-a participa intr-un fel, dar stiind intotdeauna ca nu e jocul meu. Jocul in afara terenului e tot joc iar cartonasele rosii nu exista. 

Chiar daca pasiv, jocul ma oboseste si uneori, ca o recompensa sau doar ca o aducere aminte, inainte de somn, o voce blanda si familiara imi spune povesti, povesti frumoase si de nimeni auzite, si adorm ca un copil pe care nu-l intereseaza intriga, personajele ori finalul, ci doar povestitul in sine. Le iubesc atat de mult ca as vrea sa le pot spune copiilor mei, dar nu mi le amintesc si nu le pot impartasi. Or fi doar povestile mele sau, cine stie, din neatentie si oboseala, oi fi crescut in mama mea.