Baieti de cartier

Am incercat sa ma strecor neobservata, dar s-a fofilat pe langa camionul vecinului pe care incercam sa-l folosesc drept paravan si, venind inspre mine, a schimbat doua-trei vorbe de complezenta cu soferul, dupa care mi s-a postat in fata. Mult prea aproape de fata! Ce faci? ma intreaba. Foarte bine, ii raspund cu un ochi la el, cu celalalt la usa salvatoare. Si Stefan? continua. Si el, ma straduiesc. Nu te-am prea vazut iarna asta, dar de cate ori te-am vazut, mi-ai parut cam…abatuta, imi zice. Am fost, dar acum sunt mult mai bine, zic. Aha, te-am vazut eu ca ai probleme “psychologiques”. Incep sa rad zdravan si sanatos, din toti rarunchii, asa cum rad cand n-am probleme de-astea. De ce razi? ma intreaba. Nu stiu, sa ma aflu in treaba, zic cu amandoi ochii la usa. Face doi pasi inspre mine si-mi cauta privirea. Fac un pas in spate si il privesc atent, mi-e frica sa nu ma surprinda nepregatita. Nu e nici o problema sa ai probleme “psychologiques”, zice, pe mine ma apuca prin noiembrie si nu ma mai lasa… Pana in mai? intreb. Da, imi zice zambind. Pana in mai. Iau medicamente. Iau medicamente tot timpul. Si cand lucram la CBC (televiziune nationala Canadiana) aveam problema asta, tot timpul am avut-o. Rad din nou, dar desigur deplasat, pentru ca iar ma intreaba de ce. Il privesc cu mai mult respect, ia medicamente. Cunosc deja cativa oameni de pe strada si toti iau medicamente. Nu e nici o rusine sa iei medicamente, sustine. Nu, confirm. Si sa nu-ti fie frica, ce mi-ai spus acum ramane intre noi, zice mimand un lacat ce se inchide peste gura. Aici ramane, intareste. Nimeni n-o sa afle ca iei medicamente. O.K. zic razand, dar cu jumatate de gura. Stii unde mi-ar placea sa traiesc? ma intreaba. In Arizona, zic. Daaa…raspunde visator. Si-a luat lopata si s-a intors la spart zapada inghetata. Am trantit usa in urma mea si m-am pus pe ras, si-am ras de una singura, rememorand conversatia mai mult monolog si concluziile lui Claude, vecinul meu de vis-a-vis. Desi, sincer vorbind, a existat momentul acela in care m-as fi spovedit lui, cu toate cele care ma dor, unde si de ce, cu dorurile mele de duca, oriunde si oricand, si chiar si cu depresiile mele cele noi si fara manual de utilizare. Si poate c-as lua si eu medicamente daca as considera depresia asta ca fiind serioasa, caci de ar fi, ar fi singurul lucru serios din viata mea.

Seara ii povestesc lui Stefan patania cu vecinul, si-mi zice de parca nu m-ar fi auzit: Claude asta e baiat bun, asa-mi pare. Ihi, daca s-ar invarti in jurul meu numai baieti trecuti de 70 de ani precum Claude, toti ar fi buni, fara dubiu. Doar medicamentele sa-si faca efectul.

Sociopatie ischemica

A sunat telefonul si zau daca nu mi s-a parut ca de data aceasta i-am luat-o inainte, sarind de pe scaun chiar inainte de-a fi el in stare sa se faca auzit. Te-am avut, magarule! cum s-ar exprima Philip traducand din franceza, dar sa nu mai tipi asa ca te scot din priza! Nu vreau sa aud decat sforaitul mustelor adormite intre ferestre, atat. Ma asez la loc pe scaun si-mi scutur spaima din postura si voce, imi regasesc calmul si-mi recapat suflul si, ca si cand nimic nu m-ar fi facut sa clipesc, raspund. Aud un Allo grav si in secunda imediata receptorul se odihneste unde ii este locul. Nu stiu cine esti dar nu vreau sa vorbesc cu tine, nu ma intereseaza ce vinzi nici daca-mi dai gratis, nu raspund la nici o intrebare, nici daca-mi sugerezi raspunsul. Un minut mai tarziu linistea e din nou sparta de telefonul isterizat si pana si mustele dintre ferestre se foiesc nemultumite de atata insistenta. De data asta m-a avut telefonul, desi intuisem c-o sa sune din nou, nu mi-am putut disimula tresarirea. Las robotul sa-si faca datoria. E robot? Sa munceasca! Recunosc vocea, zambesc si astept al treilea telefon. Stiu si ca voi tresari, dar nu ma mai supar pe telefon.

Are dreptate Doug. Stau de nici doua luni acasa si m-am transformat intr-o uracioasa ce tranteste telefonul in nasul amicilor. In nasul amicilor care insista sa iesim din casa fara copii. Nu numai uracioasa, dar si prostanaca rau.