Mda…

In sensul ca nu, in directia ca da. Sa vedem… incotro?!…

Telegrama

Vara m-a parasit stop Si-a strans florile si s-a carat stop Sunt atat de singura stop O astept pe fetita cu chibriturile stop Sunt trista si mi-as aprinde o tigara stop Mi-e frig stop Imi iau temperatura ca sa ma asigur ca n-am murit stop Termometrul imi zice ca aiurez stop De la febra stop

Accidentul de la fata locului (amarnic exercitiu de deblocare)

Nici de data aceasta nu ma aflam la fata locului, eram mai mult in spatele lui, la vreo sapte case distanta. Ma uitam fascinata la decoratorii de interioare care demolau fara restrictii si reconstruiau dupa alte norme, contemporane, totul la loc. Din varful patului meu, meseria asta a lor imi place. Ma si vedeam in mijlocul echipei, cu barosul in mana, muncind contra-cronometru cot la cot cu ceilalti, facand planuri si luand decizii, rearanjand si redecorand o casa, alta decat a mea, desi si a mea ar avea nevoie de-o echipa de profesionisti ori de o mana de lucru. Un fluturas de noapte cu ceasul biologic defect, sau poate doar derutat de intunericul din camera in miez de zi, se zbatea haotic pe ecranul televizorului, obligandu-ma sa ma trezesc din reverii si sa pun capat chinului existential al micutului inaripat. Curatand cu dosul palmei ramasitele pamantesti ale fluturasului, mi-am zis ca n-a fost decat o molie marunta ce-ar fi murit, cu siguranta, de foame in garderoba mea plina de melana si spandex si, pana la urma, n-am facut decat un lucru bun, scurtand agonia ce-ar fi urmat, oricum, in viata ei.
Nu asteptam pe nimeni dar, totusi, cineva indrazni sa sune la usa mea: bing-bang! Dupa vreo doua secunde de asteptare zadarnica, acelasi efect sonor: bing-bang. M-am ridicat si, in loc s-o iau inspre usa de la intrare, m-am pomenit in spatele draperiilor, cercetand din cap pana-n picioare strainul cutezator ce apasa din nou pe butonul soneriei, de data aceasta prelung. In mana cealalta avea un pachet destul de mic ca sa fi fost cadoul pe care, dupa cinci luni, inca mai speram sa-l primesc, dar pentru o clipa am visat la cele doua lentile mult ravnite. Mi-am tras halatul peste pijama, o mana prin par, si-am deschis usa. Cainele mi-a luat-o, cum era de asteptat, inainte, dar cu indemanare si putin noroc, am reusit sa ma agat cu degetele de zgarda lui. Am cantarit pachetul in mana si-am semnat de primire, cu cainele bine strans intre picioare. L-am salutat de ramas-bun, dar omul nu voia sa plece. Cobori cateva trepte, dar cu spatele. Apoi se apleca putin peste balustrada, privi pe sub frunzisul copacului si ma facu atenta.
-Ai auzit de accidentul din coltul strazii? ma intreba el.
-Nu!
-E inchisa circulatia. Uite, e si politia acolo.
-Da, da, vad, ma aplecai si eu peste balustrada, sperand sa vad mai mult decat girofarurile unei masini de politie.
-O masina a intrat intr-o casa, imi zise el mandru nevoie mare, coborand cu spatele si ultimele trepte.
-Aha! zisei, salutandu-l politicos inainte de-a inchide usa in urma mea.
Pachetul purtand sigla unei companii de asigurare nu-mi era destinat, asa ca l-am lasat din mana fara sa-l deschid. M-am invartit aiurea prin casa, gandindu-ma ce sa fac. Chef de demolari nu mai aveam, draperiile le trasesem si lumina zilei imi ravasi semi-obscuritatea confortabila, iar omul, pe care-l priveam prin geam, statea inca in fata casei mele, incercand sa surprinda ceva din cele intamplate nu departe. Curiozitatea lui o incita si pe-a mea si, tragandu-mi hainele pe mine, m-am hotarat sa ies din casa si sa vad cu ochii mei.
Am iesit in strada si m-am blocat. Accidentul era la stanga, dar oricat as fi vrut sa merg direct acolo, n-am putut. Nu sunt gura-casca, iar daca vreodata am fost surprinsa cu gura intredeschisa, doar caninul acela avangardist a fost de vina. Ii privesc pe oameni in ochi, dar nu pana unul dintre noi lacrimeaza. Am luat-o incetisor la dreapta, fara sa ma grabesc, cu frica de-a nu parea suspecta. Strada era pustie, doar eu si cainele cat vedeam cu ochii. M-am intors pe-o strada paralela si-am scos aparatul, fotografiind cu totul alte lucruri din preajma. Dar chiar atunci, prin fata obiectivului imi trecu masina accidentata plina de scandurile ce pana mai adineauri formau o veranda, cocotata pe platforma unui camion. Am reusit, totusi, sa apas de doua ori pe buton, imortalizand-o. Apoi am vazut urmele desenate de specialistii circulatiei rutiere pe asfalt, traiectoria bizara a masinii ce a incercat, probabil, s-o coteasca la stanga, dar n-a reusit decat sa culce la pamant gardul viu al casei de pe colt, evitand un semn de circulatie banal, culcand apoi la pamant si gardul dintre case, frecandu-se de zidul celei de-a doua si inghitind prin parbriz intregul balcon inainte de-a se opri in scarile de la intrare.
M-am intors de la plimbare cu doua buzunare pline de castane, cu cainele plin de scaieti, cu doua sute de fotografii proaste si cu o poveste numai buna de spus la cafeaua de seara. Tonul grav insa ramansese acelasi. Am deschis si pachetul lasat de postas, si m-am mirat de acuratetea lentilelor binoclului cu care puteam vedea acum cat s-a ingrasat vecina din spatele casei dupa a doua sarcina. Povestea o pregatisem in amanunt, cu introducere, cuprins si incheiere, cu detalii tehnice si cu impresii personale, dar cand s-o spun, el mi-a taiat, fara sa fie intrutotul constient, elanul: accidentul se intamplase in toiul noptii, auzise comentarii la stirile de dimineata de la radio, si la pranz, citind ziarul, aflase si restul amanuntelor. Nimeni nu murise, doar mie cheful de povestit. A doua zi, am revenit la emisiunea decoratorilor de interioare, simtind tot mai acut dorinta de-a apuca un baros in maini. Dar privind din varful patului meu, mi-a fost mai usor sa-i las pe altii.

Toamna se numara depresiile

Cred, totusi, ca ne-a inghitit o gaura neagra

Doamna cu cainele la Ministerul de Finante

Iar s-a dereglat ceva in Univers – si ma tot gandesc daca nu cumva s-o fi infundat vreo gaura neagra sau si-o fi pierdut sensul vreo cale -  nu stiu, zau, dar ceva foarte grav s-a intamplat undeva, ca altfel nu-mi pot explica de ce m-am trezit lunea trecuta cu un singur gand: nu mai vreau sa fiu somera! Am imbracat copiii, trei la numar, am legat cainele si dusa am fost. Pana la Fortele de Munca nu m-am oprit. Acolo ne-am asezat pe scaune si-am asteptat. Mult. Mult prea mult pentru Fortele de Munca, care lucreaza fara vlaga, stim deja, dar nu stim si in ce masura.  La intrebarea agentei, cu ce te pot ajuta?, am primit urmatorul raspuns, nu te ingrijora, vineri chinul tau va lua sfarsit. Deja? am holbat eu ochii, dand un impuls Marei care ma acompania inuntru si care, prin peretele de sticla pe care-l spala cu propria-i saliva veghind asupra fratilor ramasi pe dinafara, acum preluindu-l, incepu un fel de spectacol de sunet, lovind din ce in ce mai agil o mana de chei de geamul adiacent usii. Doamna a vorbit mult, a facut felurite grimase, unele mai reusite, altele deloc magulitoare pentru o femeie de varsta ei, mi-a zambit cand cu subinteles, cand fara vreun scop anume, si a concluzionat: E prea tarziu! Dar mi-a dat un numar de telefon, de la un alt organism similar, cu urmatoarea specificare: Aici, la noi, treaca-mearga, poti sa intri cu copii, dar cand te vei duce sa-i vezi pe ceilalti, gaseste naibii un gardian! Am fost si la ceilalti, care si ei muncesc cu spor, cu sporuri mari vreau sa zic, dar nu ma pot ajuta decat peste vreo 2-3 saptamani, responsabilii fiind in vacanta. I-am trimis agentei un mesaj, mi-a raspuns 5 zile mai tarziu. A fost plecata in vacanta! M-am suparat atat de tare ca m-am urcat in masina si pana la Quebec nu m-am oprit. M-am dus sa-l vad in persoana pe ministrul de finante, dar nu era acolo: era plecat in vacanta. Sarbatorea ziua Muncii! Nu stiu, cert este ca lucrurile in Univers isi regasesc locul prestabilit, pentru ca saptamana aceasta nu m-am mai trezit cu astfel de prostii in cap. Am scapat! Gardian am gasit, scoala -chiar daca cu doua jumatati de zile urmate de una libera – a inceput, dar daca si maine ma mai doare spatele de la atata stat, incerc cu-o pensie de boala.

Clarviziune

Eram nervoasa, neverosimil de nervoasa, si el nu mai aparea. In viteza ce-o dobandisem dereticand prin casa, m-am prins cu ambele maini de geamurile de la baie si le-am scos. De nervi! Le-am dus in curte si le-am frecat cu tix, le-am clatit cu furtunul si le-am spray-at cu chimicale, le-am sters cu hartie pana cand au redevenit transparente, asa cum imi aduceam aminte c-ar fi fost candva. Pe primul l-am spart, pe al doilea doar l-am ciobit, dar de la al treilea mi-am reconsiderat atitudinea. A fost necesar! Aparuse si el, facandu-si de lucru prin ograda, precum mosu’, vecinul meu de-a stanga cand trageam cu carpa pe pervaz, ori de-a dreapta cand spargeam geamurile, sprijinindu-le de peretele exterior al casei, care-si umpluse curtea cu gunoaiele celuilalt vecin, de-a dreapta daca si de-a stanga daca, respectiv lemne de toate soiurile si esentele, in diferite stadii de degradare si putrefactie, pe care baba lui i le furniza, inmanandu-i-le exact la nivelul circularului, unde el, mosul, echipat corespunzator si protector, cu colanti de ciclist dintr-un material si negru si supraelastic, din care iesea bombata burta cat doua mingi de basket, si maioul marinaresc alb-roz, din bumbac cardat, asortat pana la patru ace cu ochelarii micuti, de inotator stil fluture liber, le apuca cu cele doua maini inmanusate si le injumatatea de cate ori considera, aruncandu-le cat colo in remorca inca atasata la Honda Civic.
Asudand, ba de caldura, ba de bufeuri, am mai uitat de nervi. Am facut schimb de locuri cu el, lasandu-l la munca de jos, si m-am cocotat pe geam, fluturand carpa din stanga-n dreapa, adunand kilometri de panza pe paianjen de pe cele doua degete de praf ale trecutului in care, daca m-ar pasiona, as putea gasi niste raspunsuri.
-Julieto!…Pss… ma chema el susotind. N-aveam chef sa vad pe nimeni, dar daca m-a apucat ce m-o fi apucat si-am dat geamurile jos sa le spal, nu-mi ramanea decat sa-mi arunc praf in ochi, c-altfel trebuia sa-i raspund, macar c-o privire ucigasa. El nu se lasa intimidat si ma striga din nou.
-Julieto, politia!…Pst…politia la mosu’…
-Si-o fi taiat degetele…am aruncat printre dinti, scotand fum fara foc din carpa imbacsita de depuneri si sedimente.
-Astia se dau in gat unii pe altii, cainii! Abia ieri au fost aia de la primarie la alalalt, acum e politia la astalalt. Cine nu poate trai de circularu’ omului? Ce face, prea multa galagie?! zise el, ignorand cele deja spuse de mine.
-Ii cauta degetele, n-auzi? O secunda a lipsit femeia de langa el, si-a si facut-o! De dragul babei, care-i fata de comitet si-mi lauda florile facand intotdeauna risipa de superlative, m-am invrednicit s-arunc o privire obiectiva in curtea vecinului. De sus, vedeam scena in intregime, cu baba toata congestionata la fata, articuland cu greu cuvintele, incadrata de politista numai ochi si urechi la politistul care-si vantura mainile pe deasupra circularului, taind lemne imaginare. Omul, instruit in scoli de prestigiu, avu o sclipire de inteligenta si-si facu loc printre femei, scotand masinaria din priza, revenind apoi la numarul de balet pe care fu obligat de-un gand ori de-un fapt sa-l intrerupa. Politaiul terminase de facut calculele posibilelor unghiuri, le indica probabilele directii si, la un semn al acestuia, incepura toti trei cautarea, umbland aplecati si facand pasi mici, fiecare in coltul de sub nasul lui. Abia vreo cinci minute mai tarziu, politista striga victorioasa evrica, ridicand cu degetele imbracate in manusi chirurgicale degetul mare al vecinului, invelindu-l intr-o compresa sterila si punandu-l intr-o punga de plastic, cerand de urgenta niste geata de la femeia ce parca clocotea.
-One thumb up! imi scapa si mie din geam. Salvarea si politia plecara, lasand cartierul in liniste mormantala. De ieri imi tiuie urechile, si stanga chiar incepe sa ma doara. Mosul imi lipseste, dar ma bucur ca n-am aruncat, la nervi, alte scenarii apocaliptice.
Lucrand in echipa, am uitat curand de ce mi se innegurase privirea, iar cand geamurile si-au regasit locul in canturile ferestrelor, am fost de acord cu meteorologii: vremea se mentine in continuare frumoasa, cu cer mai mult senin. Totul a devenit, parca, dintr-odata mai verde, mai crud. Acum, ca soarele nu se mai munceste neostenit, patrunzand pana mai ieri chinuit printre darele de apa calcifiata de pe sticla prafuita, lumea mi se arata intr-o alta lumina si vad lucrurile mult mai clar, dar totusi nu pot spune cu exactitate, precum clarvazatorii, la ce va trebui sa renunte mosul: la sticla de bere ce-o purta mereu in mana stanga, ori la sculele ce le manuieste intotdeauna cu mana dreapta?

Inapoi

Cateva zile la munte! Omul de la receptie  ne ofera o noapte gratis. De ce?! Pentru ca veniti a treia oara, zice el. Nu, pentru ca, pe o astfel de vreme, altfel n-am sta, cred eu. Am stat, dar mai mult ascunsi de ploaie, desi n-ar fi fost rau daca ne-am fi lasat putin spalati si pe creieri. Macar de amintirile urate cu ploi furioase si necontenite. Acum ne-am intors la ploile noastre de campie, mai blande si mai molcome si, pentru noi, mai familiare. Peste doua saptamani mergem la New York, sa vedem cum ploua si cat de plouati ne intoarcem si de-acolo.

Nu am timp!

Acum scrieti aceasta propozitie de…sa zicem 200 de ori, si cititi -ce vreti voi- printre randuri. Cam asta e tot!

Zorica (III)

Dupa ce-i trecura numele in certificat, uitara cu totii de numele ales dupa domnucul ce-si petrecea o parte a vacantei de vara la casa batraneasca a bunicilor, boieri cu pamanturi si gospodarie mare, care fu chemat in toiul noptii de femeile din sat si ajutase felcerul cu sfaturi, ba puse chiar si el mana, reanimand mogaldeata ce se sfii o vreme sa respire, fiind nascuta cu cateva saptamani inainte de soroc. Cezar, viitorul doftoras facu ce stiu si opri si hemoragia ce era sa puna capat vietii scurte a Lenutei, iar Ionica nu stiu cum sa-i multumeasca studentasului venit de la Bucuresti ca-i scapase primul nascut din mainile mortii si-i alina si suferinta neveste-si, si-o chema dupa el, dar niciodata, nimeni n-o striga altfel decat Zorica.

Nu trecura nici doi ani, ca Lenuta ramase din nou grea. La auzul vestii, Ionica se bucura si-i aduna pe baietii lui din sat, destupand o damigeana cu vinul cel mai bun din cele pastrate la loc racoros in pivnita casei si de care nu se atingea nici macar el fara un motiv serios. Baura si se veselira la gandul feciorului ce avea sa i-l nasca muierea. Lenuta umplu masa de bunatati, turnand vinul in paharele mesenilor, dar nu se putu bucura cu ei. Sezu la o parte pe-un scaun, cu mainile incrucisate pe genunchi, rugandu-se cerului sa aiba mila de ea si de copilul ce-i crestea in pantece.

Vecina iesi cu pruncul infasurat intr-un stergar, iar cand Ionica afla ca nevasta-i mai facu o fata, simti cum unghiile-i patrund in carnea palmei, muscand din ele ca din branza. Lovi cu furie coltul mesei la care sedea in asteptare, si se ridica pufnind. Femeia se apropie de el si-i intinse micuta creatura a carei fata abia se itea de sub coltul alb si aspru al panzei. Fara s-o cuprinda, descoperi capsorul balai cu obrajii rozalii ai fetei, privind-o indelung. Inima i se inmuie, si chiar atunci, pe loc, uita de feciorul pe care si-l dorise si nu-l primise. Alba si frumoasa cum era, o numi Aurora, dar ca si pe sora-sa mai mare, toti o strigau Aurica.

Desi Aurica era cu doi ani mai mica decat Zorica, fata crescu bine si-n scurt timp o ajunse pe sora-sa, care era mai tot timpul bolnava, suferind mai ales de-o sensibilitate aparte, dobandita, pe semne, de la nasterea grea si prematura. Erau amandoua maruntele si dragalase, cu trasaturi fine imprumutate de la bunica din partea tatalui. Balaie precum mama ce le facuse, aveau parul mereu prins in doua cosite bogate, impodobite de Lenuta cu panglici colorate si cu flori de panza, rupte din coronita de nunta a femeii. Babele satului o certara si-o sfatuira sa scoata florile din parul fetelor, sa le arda impreuna cu coronita -dar nu in la ea in vatra, ci undeva pe camp, departe de casa- zicand ca-i semn rau, aducator de ghinion, dar Lenuta, nepasatoare, nu pleca urechea la cele auzite, rugandu-se la Dumnezeu sa-i ocroteasca casa si copilele.

Trecura anii iar daca le vedei sezand una langa cealalta, jurai ca-s plamadite deodata, din acelasi aluat, dar de le vedei umbland, nu puteai sa nu-ti freci ochii si sa le mai privesti o data, atat erau de diferite. Zorica mergea mereu in urma mama-si, impleticindu-se si lovindu-se de ea cand aceasta o cotea pe nepregatite. Ajuta in gospodarie, aruncand cate-o mana de graunte orataniilor din curte, strangand ouale din cuibare ori impartind cate-un codru de paine cu cainele din ograda, dar nu era in stare s-aduca o juma’ de galeata de la fantana din mijlocul satului fara sa pice. Aurica nu-si urma decat inima, si daca o usa i se deschidea inainte, ea trebuia sa intre prima. Nu statea niciodata pe-acasa, batea coclaurile cu baietii vecinilor ori mana, cu pricepere si indrazneala, vitele la pasune. Cand o trezea mama-sa cu noaptea-n cap, era gata de plecare, band in fuga cana de lapte si luand pita in buzunar, si chiar daca Lenutei copila-i parea prea tanara pentru o astfel de munca, Aurica-i repeta mereu ca ei nu-i fusese niciodata frica sa-l infrunte pe taurul inca tanar si naravas din grajd, pe care-l strunea cu nespusa voiosie zi de zi, cat era vara de lunga.