Zi libera

E o zi de luni obisnuita, cu singura diferenta ca aceasta zi e libera. Ne trezim de dimineata si nu zabovim prea mult timp la cafea, programul de divertisment de la televizor e oricum de proasta calitate si-n plus, azi, ne-am propus sa petrecem o zi la zoo. Nu pentru ca am fi intr-o perioada de mari dubii existentiale, nici c-am avea nevoie de confirmari, dar mezina familiei are trei ani si vrea sa vada animalele, trebuie sa vada animalele, iar varsta e numai buna pentru diferentierea unora de celelalte. Noi am zis zoo, Philip a zis Parc Safari.

-De ce tocmai Parc Safari?

-Pentru ca nimalele traiesc in libertate acolo, ne-a replicat copilul ce-si merita varsta de opt ani.

La intrarea in parc, a treia pentru noi, am observat mari schimbari. De la ghereta unde cumparam biletele acum cativa ani, au trecut, aparent brusc, la zece puncte de intrare. Cat costa un bilet pentru un copil sub 17 ani?! Dumnezeule! … In locul a sapte bancnote a ghiciti voi cat, avem acum in buzunar cinci bilete de intrare. Incotro o apucam mai intai, inspre manej sau inspre parc?  Copiii nu platesc dar decid, inspre animale. Urmam drumul asfaltat, cu cele doua benzi despartite de-o linie intrerupta ce ne permite sa ne si depasim daca simtim nevoia. O suta de metri mai incolo, doua fete imbracate in uniforme verzi purtand emblema parcului ne opresc, fluturandu-ne pe la nas cutiute cu concentrate pentru animale. Deschid geamul si dau sa apuc cutiuta la fel de verde ca si uniforma, cu imagini animalice imprimate pe ea. Fata-si trage mana preventiv. Cat ai zis ca costa suta de grame? Asta-i furt la drumu’ mare! … Bine, macar, ca nu ne obliga sa le cumparam!…  Continuam drumul, fericiti ca in sfarsit vedem animalele. Zebrele se afiseaza primele iar noi lasam geamurile deschise si facem fotografii. Animalele ii prefera pe posesorii de cutiute verzi, si ne intorc dosurile la  aparat.

-Mami, da’ de ce scrie pe panoul ala ca n-avem voie sa hranim pescarusii?

-Pescarusii, dragul meu, nu sunt in sistem. Ei nu aduc nici un profit parcului, de aceea nu merita sa fie hraniti.

-Da, dar nici tu nu aduci nici un venit familiei, si totusi te hranim.

-Philip, aici e zoo, nu talk-show. Te rog frumos, lasa vorbaria!

-Dar, mami, tu mi-ai zis sa intreb intotdeauna daca nu inteleg ceva.

-E adevarat, dar nu ti-am zis sa intrebi si ce nu-mi convine mie, O.K.? Am venit sa vedem animalele, te rog, putina liniste. Strutii ne dau binete, bivolii, bizonii si boii, adunati de pe toate continentele impreuna cu femelele lor, ne amusina prin geamurile larg deschise, iar noi ne simtim atat de superiori, stiind cat de bine miros parfumurile noatre de case renumite. Ne continuam drumul pe cele doua benzi ce merg in sens unic, cu animalele in jurul nostru, dar mai ales intre masini.

-Mami, astea-s vaci?

-Da, mami, sunt vaci africane.

-Si de ce au coarne si gogoase?

-Pentru ca-s… Uite-te, mai, la boul asta! Suntem invizibili?!… Mai sa dea cu masina-n noi, tembelul, nu-i ajunge o banda!… Imi aranjez penele in scaun, si-mi reiau discutia cu baiatul.

-Mami, dar noi de ce n-avem voie sa coboram din masina?

-Ca sa nu se urce animalele astea la volan si sa evadeze.

-Parca ziceai ca-s libere?

-Tu ziceai ca-s libere, eu am crescut! Un strut paraseste carosabilul si, in joaca, incearca sa inghita biciusca supraveghetorului ce se ascunde de soare sub un copac de pe marginea drumului. Copilul, un baiat de vreo 17 ani, intrand in joc, lasa pasarea sa inghita franghia si apoi o trage, facand asta de cateva ori pana se plictiseste si sfarsind prin a-i trage una animalului intre fese, manandu-l intre masini, la cersit concentrate. Curand, ne plictisim si noi de toti boii si toate vacile lumii, de Mara, iepurele patagonez, de ursii la regim si de leii apatici. La maimute, unde trecem pe o pasarela suspendata deasupra habitatului lor neingradit, Philip mai are o intrebare.

-Ce-s sarmele alea in jurul copacilor?

-Locul unde-si usca maimutele hainele si-si atarna blanurile-n cui. Sarmele sunt, evident, electrificate, pentru o mai eficienta uscare a lor.

-Interesant, ele-s toate in fundul gol, si totusi nu-i nici o rufa la uscat.

Rabdarea noastra isi are limitele ei genetic-prestabilite, iar pasarile de prada nu fac decat sa puna capac vizitei noastre la parc, ele fiind tinute in colivii imense, bine inchise pe toate partile. Copilul isi pierde rabdarea chiar in clipa in care incep sa ma buzunaresc dupa a mea, se contrazice cu vara-sa si-o agita nitel pe sora-sa, se foieste in jurul cozii si se cere la alte activitati recreative. Strang in caruciorul-umbrela al Marei incaltamintea si imbracamintea ce le arunca toti de pe ei, agat si sacul imens cu prosoape, haine de schimb si jucarii pentru Mara, si le intorc spatele, gata s-o iau din loc. Copilul mai face o incercare, chemandu-ma pentru ultima oara cu ei la o plimbare pe-o apa rapid curgatoare, intinsi fiecare pe cate-un colac, inchiriat pentru numai cativa maruntei de la administratia parcului. Cativa daca-i compari cu pretul de inchiriere a unui mic dulapior, unde ai putea sa-ti pui la pastrare actele si verigheta, daca partenerul nu te insoteste, care e de doua ori jumate mai mare. 

-Nu, dragul meu, cineva trebuie sa aiba grija si de catrafusele noastre, si mie, zau, mi-a ramas ceva de vazut: am platit o caruta de bani, asa ca ma duc sa vizitez si cusca fumatorilor.

 

Luati loc pe terasa

Stiri din gradina

Despre culturi si rotirea lor am auzit chiar si eu, care stau mai prost cu aparatul auditiv. In primul an am plantat rosiile in dreapta si ardeii in stanga, asa cum credeam ca era si firesc, desi dupa ureche. Rosiile s-au facut, dar putine. In al doilea an am plantat ardeii in dreapta si rosiile in stanga, si rosiile s-au inmultit inzecit, umpland gradina de rodul necules, lasat sa zaca pe pamant, sa-l ingrase si sa-l insamanteze. Ardeii s-au facut in cei doi ani la fel, parand sa nu le pese de locul special ales de mine. Anul acesta, cand nici lipsa experientei nu mai poate fi folosita drept scuza, am plantat o rosie, un ardei, o rosie, un ardei, sperand sa echilibrez astfel gradina care anul trecut mustea in partea ei stanga de rosii fermentate, aplicand acest principiu dovedit stiintific si asteptand bunele rezultate. Pentru acest an este, cum prea bine intuiti, prematur sa numaram rosiile de pe vrej, iar cu ardeii nu ne mai facem iluzii, dar in partea stanga a gradinii, acolo unde am rasadit si niste telina, asa, doar la deruta, printre alte buruieni consacrate, niste plantute timide dar de-un verde viu, ce seamana prea bine cu rosiile sa nu le consideram, cel putin pana la proba contrarie, rosii, au crescut si vor, parca, sa rodeasca. Cu sapaliga-n mana, am curatat tot ce-mi displacea in gradina mea, dar am avut mare grija sa nu ating o celula verde a rosiilor nevinovate, dupa principiul prezumtiei cel putin. Totusi, una a cazut rapusa la pamant, si-am indraznit s-o iau in mana si s-o frec intre degete. Nu, nu mirosea a rosie si ce miroase a buruiana trebuie ca-i buruiana, dar totusi le-am mai dat o sansa celorlalte nevatamate corporal. Ultima, am decis. Dar anul trecut n-am avut mare grija de patlagina ca de petunii, sau de maracini ca de flori? Da, dar anul trecut eram cu 33% mai lipsita de experienta.

(Acest post ar fi fost mult mai interesant daca scriam despre Zombie-ul baut in Cuba, despre arsurile solare de gradul III cu care m-am intors, despre Andres, cubanezul care vorbeste romaneste, despre concursul de miss la care, sa zicem, am fost in top 3, despre cum am spart un sfert din casa, eu si sotul meu, in saptamana imediat urmatoare vacantei, despre injuraturile care nu-mi ieseau prea bine la meciul cu Italia, sau despre discutia lunga si fara final cu educatoarea. Sau, cel putin, despre ziua Quebecului, maine, din cauza careia Mara se joaca de vineri pe Internet, si din cauza careia vacanta se prelungeste, incluzand si ziua Canadei de martea viitoare. Cu trei zile exceptionale de saptamana aceasta, pana miercuri, saptamana viitoare).

Plecata (in vacanta)

Promit c-o sa mananc trei mese pe zi la masa, nu in fata computerului, si nici una nu va fi gatita de mine. Promit ca nu ma va agasa sa fiu intrebata in fiecare dimineata cat lapte doresc la cafea si nu-mi va pasa daca strange sau nu cineva masa in urma mea. Promit ca n-o sa pun gura pe bere, c-o sa-mi astampar setea cu alte amestecuri de gheata, fructe si rom cubanez. Promit c-o sa-mi schimb manichiura de gradinareasa cu una frantuzeasca, cu nisip alb si sare. Promit c-o sa fac trei dusuri pe zi si-o sa ma ung cu toate alifiile din lume, pentru ca desi voi arata si simti ca un taciune, ma vor scutura frisoanele. Promit ca n-o sa dansez daca nu ma platesc cubanezii bine. Promit ca nu voi intreba cat costa ora de internet, desi ma voi gandi des cum sa fac rost de bani. Promit ca voi negocia cu baietii -bine sau mai putin aratosi- lasandu-i si pe ei sa creada ca stiu sa dansez. Promit c-o sa incerc si catamaranul, nu numai pluta. Promit ca o ora de internet ar fi suficienta, daca ora ar fi romaneasca. Promit c-o sa ma intorc tiganca blonda, desi mi-as dori sa pot ramane, chiar si romanca decolorata. Promit bacsis din banii castigati dansand. Promit c-o sa aduc fotografii multe si proaste, dar voi posta numai nuduri. Promit marea si sarea, dar nu le dau pe nimic altceva. Promit!

Zi frumoasa ca mine

Stau foarte bine imbracata langa aragaz si gatesc, am musafiri diseara si trebuie sa-i omenesc. Geamul din proximitatea aragazului e deschis pentru ca mi-am propus s-o vindec de anorexie pe educatoare, servindu-i salata de vinete cu maioneza de casa (nu stiu de ce i-o fi zicand de casa, cand ea e de galbenusuri si mult ulei) si tocmai de aceea mi-am pus si vesta de fas protectoare, sa nu se supere alarma de fum si sa ridice, si ea, parul de pe mine. Radioul merge si el, producand ceva caldura necesara nu numai prin contactele electrice ci si prin muzica antrenanta, care antreneaza la randu-i si cele cateva randuri de burti capitaliste pe care vor fi nevoiti nemancatii comunisti sa le admire cat de curand. DJ-ul se simte dator sa ne aduca aminte pe ce lume traim, referindu-se, pe rand, la data, la ora si la starea vremii. Suntem in data cutare, ora cutare, si afara sunt 11 grade superbe! Oh, yeah baby… si da drumul la muzica lui antrenanta care sperie pinguini. Las vinetele sa se coaca pentru o secunda nesupravegheate, arunc o privire pe fereastra, dau de cenusiul cerului din care se scurg puhoaie de ploaie, dau cu ochii si de termometrul care verifica spusele DJ-ului si, in gura mare ca oricum nu ma aude nimeni, ripostez in limba lui. Nu voi reproduce aici cele spuse, sa nu primesc iar mesaje ca scriu urat si-mi taie popa destele, dar fiind in engleza si stiindu-se prea bine ca ei sunt foarte putin talentati la a spune,se poate deduce foarte usor trimiterile mele la procesul de reproducere al nostru ca specie, dar nu numai. Ce whatever vezi tu superb la 11 grade cu ploaie in luna mai, whomever? Muzica continua sa-mi antreneze fierea revarsata precum un tsunami pe bietul vorbitor la microfon cand, fara ca melodia sa fi ajuns la refren, omul de la radio opreste muzica fara preaviz si ridica iar glasul: Tocmai am fost atentionat ca nu exista nimic superb la 11 grade cu ploaie! Si da iar drumul la muzica. No ase, ca m-ar fi durut ficatul daca nu rectificai. Insensibilule!

Jocul de carti 1+21 al Nebunului - a 35-a editie

Acest joc este inspirat de leapsa ce a circulat pe bloguri cu ceva vreme in urma, dar si de articolul 12+1 de pe pagina 13 a unui blog pe care-l am tiparit pe hartie. Pentru ca altceva nu e de spus, se extrage o carte din biblioteca si se copiaza, cuvant cu cuvant, doar ce este relevant pentru jocul 1+21 al Nebunului.

Acest numar ar simboliza manifestarea fiintei in intreaga sa diversitate si istorie… adica in spatiu si timp.

Aceasta interpretare a lui 22 ca simbol al tuturor formelor naturale si al intregii istorii a creatiei ar proveni insa de la vechii parsi. Avesta era compusa din carti a cate 22 de capitole; culegerea de rugaciuni din cate 22 de piese. Apocalipsa atribuita sfantului Ioan numara de asemenea 22 de capitole. Pe de alta parte, arcanele majore ale Tarocului sunt in numar de 22, ultima fiind fara cifra, Nebunul.

Spre amuzament si din lipsa de alte idei, se culeg cinci carti din cele care zac langa pat, pe marginea patului si pe noptiera (unde stau nu pentru a fi citite ci pentru ca poseda o inimaginabila influenta asupra insomniilor) se deschid la pagina 35 si se copiaza primul paragraf pe care ochiul coboara.

1). Copila, mama nu se temea de nimic mai mult decat de preot, caci bau-baul tuturor puradeilor din sat, cand mai plangeau leganati pe picioarele mamelor sau in albiute de lemn, era “taie popa limba”, si trebuie sa fi fost aici si o amintire, nu a mintii, ci a corpului pruncilor goi, apucati brutal de labele popii, tinuti de nas si gura si varati de trei ori in cristelnita-nghetata.

2). Daca, de pilda, cel ce facea inceputul era capabil sa stabileasca, prin semnele jocului, paralele intre muzica clasica si formula unei legi din natura, atunci, la cunoscatori si maestri, jocul se putea elibera de tema incipienta ajungand la combinatii nelimitate.

3). Fiecare lucru este toate lucrurile, asa cum soarele este toate stelele si fiecare stea - soarele si toate stelele la un loc… Cand vom sti asta, cand vom intelege ca acest adevar e valabil si pentru noi? ii trecea prin minte, in vreme ce mainile lui continuau sa apese suprafata pamantului, linistite, ca si cum ar fi cautat ceva. Sigure ca il vor gasi.

4). Preotul se facea ca nu vede nici corsajul descheiat, nici suvitele balaie ce-i atingeau ceafa tanarului aplecat peste o carte inainte de sosirea lampilor, nici tresarirea de manie a studentului, care dispretuia femeile.

5). Mitul bunului salbatic n-a facut decat sa reia si sa prelungeasca mitul Varstei de Aur, adica mitul perfectiunii inceputurilor. Daca ar fi sa-i credem pe ideologii si utopistii Renasterii, aceasta Varsta de Aur s-a pierdut din vina “civilizatiei”.

Daca as crede in jocul de carti, in numere ori in mine, as adauga si bibliografia. Jocurile fiind facute, sa inceapa dansul!

Vai, am uitat sa pun muzica!…

 

 

28 aprilie, 2005

Totul era aranjat pentru ziua de 29 aprilie. Spre norocul meu, fata nu s-a grabit, a asteptat sa fac si ultimele cumparaturi, sa-mi pregatesc bocceluta si sa termin ce-i promisesem inca de la inceput, paturica aceea tricotata din melana sintetica, dar placuta la pipait, la care-am tricotat cu spor o vreme, dar stiind cata mai am la dispozitie, am reusit s-o si uit. Pe la 1 noaptea am terminat-o. Inca imi mai amintesc gustul floral al vinisorului rose baut sa fie somnul usor, somn care chiar a fost usor, si ceasul desteptator potrivit pentru ora 6, ora la care in genere dormeam ca pruncul dupa noptile albe. La 7 aveam sa fiu legata la aparate, tuburi si perfuzii. Aveam nevoie de Mara-Stephana si de parerea ei critica pentru paturica mea.

De primavara

Trei oglinzi

Povesti de adormit parinti - scurt istoric

Mama nu mi-a citit povesti. Nici tata. Ei m-au invatat ca povestile sunt pentru adormit copiii, iar copiii -dupa trantele la care erau luati de parinti pentru fiecare miscare offsite, adica cam toate, ca cine a vazut copil exemplar care paseaza numai in teren, suteaza si inscrie, ala trebuie sa-si mai adauge ceva dioptrii la ochelari, sa-si spele urechile la ORL-ist si sa si le mai plece si la babele care croseteaza povesti pe bancile din fata tuturor blocurilor din lume si din imprejurimi- nu mai simteau nici ei nevoia de povesti, adormeau ca leganati, convinsi si ei ca vanataile povestesc faze minunate de joc, ca nu sunt cartonase rosii lasate de parintii-arbitri pe tot locul pe corp.

Mama nu mi-a citit povesti, si nici tata. Dar imi spuneau povesti, insa povestile lor erau amenintatoare, infricosatoare, fara mila si fara speranta. Daca greseam, plateam. Plateam atunci pe loc, si totusi vina nu era iertata. Vina se aduna peste alte vini mai vechi pana cand nici Dumnezeu din ceruri nu ma mai putea ierta. Plateam greu, uneori stiind ca platesc mai mult decat face, dar nu eram eu cea in masura sa negociez pedeapsa cu mai marii familiei mele. Am sfarsit prin a uri povestile si a nu le citi. Si prin a nu ma mai ierta nici eu, urandu-ma.

Nimeni, nici macar eu nu mi-am citit povesti. Am crescut mare fara ele, dar nu intr-un parinte-arbitru, ci mai mult intr-un antrenor pe banca rezervelor, uneori urmarind pasiv si amuzat jocul de pe teren, alteori urland de pe margine din dorinta de-a participa intr-un fel, dar stiind intotdeauna ca nu e jocul meu. Jocul in afara terenului e tot joc iar cartonasele rosii nu exista. 

Chiar daca pasiv, jocul ma oboseste si uneori, ca o recompensa sau doar ca o aducere aminte, inainte de somn, o voce blanda si familiara imi spune povesti, povesti frumoase si de nimeni auzite, si adorm ca un copil pe care nu-l intereseaza intriga, personajele ori finalul, ci doar povestitul in sine. Le iubesc atat de mult ca as vrea sa le pot spune copiilor mei, dar nu mi le amintesc si nu le pot impartasi. Or fi doar povestile mele sau, cine stie, din neatentie si oboseala, oi fi crescut in mama mea.