Vineri dimineata, la plimbarea prin parc cu gradinita, eu plimb un caine. Nu, nu e al meu, e Hunter al educatoarei, care are trei, desi primaria nu-i da voie la mai multi de doi. Vorbim despre unul dintre cainii ei, care a pierdut din kilograme. Eu, care-mi doresc sa pierd dar nu stiu unde, si care-am avut pentru aproape patru ani un caine, ma laud ca al meu a fost mereu sub standard, precum educatoarea. De sub copac, ne priveste curios un alt caine. Educatoarea-si lasa caruciorul plin de prunci si sare la poseta, unde poarta lese pentru astfel de cazuri. Fara robleme, prindem cainele pierdut, curios si el de mirosurile rivalului. Din acest moment, eu plimb doi caini, iar celalalt chiar are mult din Collie-ul despre care tocmai povesteam: culoare, statura, coada, urechi, doar botul scurt si gros, ochii rotunzi si blana cam scurta. E carunt pe bot si foarte linistit, deci trebuie ca e batran. Cincisprezece minute mai tarziu, am in curte un caine, o cusca, doua recipiente, un kil de mancare, un barbat care nu e al meu, trei copii pe care nu eu i-am facut eu, si-o educatoare de care, zau, nu stiu cum sa ma tratez. Cainele are medalion, incepem cautarea, cainele e vecinul sora-mii- ne zic cei de la primarie! Nimeni nu raspunde, desigur n-au castigat inca la loto si lucreaza, bietii oameni. 

Vineri seara, lasam copiii si cainele Kanuk la sora-mea, si mergem sa facem piata. In drum, sunam la usa adresei date de primarie, da, cainele le apartine, merg sa-l ridice. Nu mergem la piata, mergem sa vedem ce caini au de vanzare hingherii cartierului. Gasesc unul tanar, 4 luni, Boxer. Simpatic, chiar daca n-are coada taiata. Ii cer ingrijitorului sa-l scoata din cusca pentru cinci minute, imi arata minutarul ceasului, cica nu are destule. El zice noua dimineata. Eu negociez, zece. El, fie.

La zece, a doua zi, lume multa. Fug sa ajung in fata lor la cusca 48, ea goala. Plang, dar nu mai tare decat copiii. Avem nevoie de rezultat ca sa ghicim rezolvarea problemei. Rezultatul il stim, caine, purcedem catre o alta asociatie, independenta si falimentara, din Montreal. Lume multa, caini putini. Dobermanii sunt frumosi si multi, dar nu sunt prietenii copiilor. Bull-Terrier-ii si Pitt-Bull-ii nici atat! Ne cade si a doua buza peste cealalta, deja cazuta. Lacrimile nu ne mai curg, au secat.

Cu coada intre picioare, ne intoarcem acasa. Internetul, el, salveaza tot, sunam la telefon. Cainele este inca la stapan, dupa ora sase. Mai avem cinci ore de pierdut, ce-ar fi sa spalam niste geamuri?! Nu, mai bine stam cu ochii pe fereastra! La ora sase, sunam la usa. Rev, alintat Revy, raspunde, nu latra, ne pupa, platim si plecam!

Cum incercam sa va explic, nu suntem impulsivi deloc! Deloc, deloc, deloc! Poate, putin mincinosi… Poate…

P.S. Revy, noul membru al familiei, implineste 8 luni in 15, e Cocker american, blond si frumos, si trebuie sa piarda putin din greutate. Inca nu l-am fotografiat, dar nu scapati!

E o zi de luni obisnuita, cu singura diferenta ca aceasta zi e libera. Ne trezim de dimineata si nu zabovim prea mult timp la cafea, programul de divertisment de la televizor e oricum de proasta calitate si-n plus, azi, ne-am propus sa petrecem o zi la zoo. Nu pentru ca am fi intr-o perioada de mari dubii existentiale, nici c-am avea nevoie de confirmari, dar mezina familiei are trei ani si vrea sa vada animalele, trebuie sa vada animalele, iar varsta e numai buna pentru diferentierea unora de celelalte. Noi am zis zoo, Philip a zis Parc Safari.

-De ce tocmai Parc Safari?

-Pentru ca nimalele traiesc in libertate acolo, ne-a replicat copilul ce-si merita varsta de opt ani.

La intrarea in parc, a treia pentru noi, am observat mari schimbari. De la ghereta unde cumparam biletele acum cativa ani, au trecut, aparent brusc, la zece puncte de intrare. Cat costa un bilet pentru un copil sub 17 ani?! Dumnezeule! … In locul a sapte bancnote a ghiciti voi cat, avem acum in buzunar cinci bilete de intrare. Incotro o apucam mai intai, inspre manej sau inspre parc?  Copiii nu platesc dar decid, inspre animale. Urmam drumul asfaltat, cu cele doua benzi despartite de-o linie intrerupta ce ne permite sa ne si depasim daca simtim nevoia. O suta de metri mai incolo, doua fete imbracate in uniforme verzi purtand emblema parcului ne opresc, fluturandu-ne pe la nas cutiute cu concentrate pentru animale. Deschid geamul si dau sa apuc cutiuta la fel de verde ca si uniforma, cu imagini animalice imprimate pe ea. Fata-si trage mana preventiv. Cat ai zis ca costa suta de grame? Asta-i furt la drumu’ mare! … Bine, macar, ca nu ne obliga sa le cumparam!…  Continuam drumul, fericiti ca in sfarsit vedem animalele. Zebrele se afiseaza primele iar noi lasam geamurile deschise si facem fotografii. Animalele ii prefera pe posesorii de cutiute verzi, si ne intorc dosurile la  aparat.

-Mami, da’ de ce scrie pe panoul ala ca n-avem voie sa hranim pescarusii?

-Pescarusii, dragul meu, nu sunt in sistem. Ei nu aduc nici un profit parcului, de aceea nu merita sa fie hraniti.

-Da, dar nici tu nu aduci nici un venit familiei, si totusi te hranim.

-Philip, aici e zoo, nu talk-show. Te rog frumos, lasa vorbaria!

-Dar, mami, tu mi-ai zis sa intreb intotdeauna daca nu inteleg ceva.

-E adevarat, dar nu ti-am zis sa intrebi si ce nu-mi convine mie, O.K.? Am venit sa vedem animalele, te rog, putina liniste. Strutii ne dau binete, bivolii, bizonii si boii, adunati de pe toate continentele impreuna cu femelele lor, ne amusina prin geamurile larg deschise, iar noi ne simtim atat de superiori, stiind cat de bine miros parfumurile noatre de case renumite. Ne continuam drumul pe cele doua benzi ce merg in sens unic, cu animalele in jurul nostru, dar mai ales intre masini.

-Mami, astea-s vaci?

-Da, mami, sunt vaci africane.

-Si de ce au coarne si gogoase?

-Pentru ca-s… Uite-te, mai, la boul asta! Suntem invizibili?!… Mai sa dea cu masina-n noi, tembelul, nu-i ajunge o banda!… Imi aranjez penele in scaun, si-mi reiau discutia cu baiatul.

-Mami, dar noi de ce n-avem voie sa coboram din masina?

-Ca sa nu se urce animalele astea la volan si sa evadeze.

-Parca ziceai ca-s libere?

-Tu ziceai ca-s libere, eu am crescut! Un strut paraseste carosabilul si, in joaca, incearca sa inghita biciusca supraveghetorului ce se ascunde de soare sub un copac de pe marginea drumului. Copilul, un baiat de vreo 17 ani, intrand in joc, lasa pasarea sa inghita franghia si apoi o trage, facand asta de cateva ori pana se plictiseste si sfarsind prin a-i trage una animalului intre fese, manandu-l intre masini, la cersit concentrate. Curand, ne plictisim si noi de toti boii si toate vacile lumii, de Mara, iepurele patagonez, de ursii la regim si de leii apatici. La maimute, unde trecem pe o pasarela suspendata deasupra habitatului lor neingradit, Philip mai are o intrebare.

-Ce-s sarmele alea in jurul copacilor?

-Locul unde-si usca maimutele hainele si-si atarna blanurile-n cui. Sarmele sunt, evident, electrificate, pentru o mai eficienta uscare a lor.

-Interesant, ele-s toate in fundul gol, si totusi nu-i nici o rufa la uscat.

Rabdarea noastra isi are limitele ei genetic-prestabilite, iar pasarile de prada nu fac decat sa puna capac vizitei noastre la parc, ele fiind tinute in colivii imense, bine inchise pe toate partile. Copilul isi pierde rabdarea chiar in clipa in care incep sa ma buzunaresc dupa a mea, se contrazice cu vara-sa si-o agita nitel pe sora-sa, se foieste in jurul cozii si se cere la alte activitati recreative. Strang in caruciorul-umbrela al Marei incaltamintea si imbracamintea ce le arunca toti de pe ei, agat si sacul imens cu prosoape, haine de schimb si jucarii pentru Mara, si le intorc spatele, gata s-o iau din loc. Copilul mai face o incercare, chemandu-ma pentru ultima oara cu ei la o plimbare pe-o apa rapid curgatoare, intinsi fiecare pe cate-un colac, inchiriat pentru numai cativa maruntei de la administratia parcului. Cativa daca-i compari cu pretul de inchiriere a unui mic dulapior, unde ai putea sa-ti pui la pastrare actele si verigheta, daca partenerul nu te insoteste, care e de doua ori jumate mai mare. 

-Nu, dragul meu, cineva trebuie sa aiba grija si de catrafusele noastre, si mie, zau, mi-a ramas ceva de vazut: am platit o caruta de bani, asa ca ma duc sa vizitez si cusca fumatorilor.

Daca nu sunteti de acord cu mine si cu premiul ce-l acord pentru aceasta cautare, trebuie ca nu cititi blogul care va lipseste!

Azi (stati sa verific data), 29 iunie 2008, se acorda premiul cel mai mare din lume urmatoarei cautari pe Google:

Cine a inventat hepatita?

Bravo, intrebarea e cel putin impertinenta! Ce nevoie avem noi de hepatita, cand ne mananca prostia intre circumvolutiuni? Sa-l gasim pe inventator si sa-i luam gatul! Si, scuzata fie-mi plagierea, succesuri multiple si nebanuite, dragul meu cautator!  (Hi, hi, hi, stiam eu ca ma distrez bine pe Internet, ce nevoie am de-o viata reala?!)…

O mica discutie amicala cu sotul, vineri seara la o bere, asa cum urmeaza:

-Vad ca ai creat o noua categorie.

-Da, e greu sa imparti ineptiile pe categorii, dar simteam nevoia unei noi categorii, celelalte incepusera sa ma ingradeasca.

-De unde Efecte secundare?

-Nu de la Viagra, smecherule!…

-Mama Aurica e titlul…povestirii?

-Nu, mama Aurica e doar o femeie care se vrea personaj, nu neaparat principal.

-Cum s-a nascut aceasta poveste?

-Joi seara, cand tu-ti gasisesi de lucru in pod, am stat cu copiii la televizor si-am vazut un film cu Tom si Jerry. A doua zi, la cafea, am dat de caietul in care-mi deseneaza Mara flori, si-am scris introducerea.

-Vorbesti serios?

-De multe ori, zevzecule!

-Si-ai scris-o asa, dintr-o suflare?

-Nu, din suflarea a vreo patru-cinci tigari.

-Si vei continua?

-Sa fumez?!

-Nu… Povestea!

-Sa vedem daca Ovidiu vrea.

-Vad ca ai specificat ca acest dialog nu e decat o discutie conjugalo-amicalo-bahica. De ce tii mortis s-o faci publica?

-Pentru ca tu iar esti ocupat, Mara e prost-dispusa, iar eu n-am chef sa strang paturile, spal vasele, gatesc si asa mai departe. Si de n-ar fi fost discutia asta, n-as fi avut ce povesti, Roibule draga. Unde ti-ai pus saua?

Vara trecuse, si scurta vacanta a Auricai, ce si-o petrecu acasa, in sanul familiei, ii paru inutil de lunga si anosta. Nu inceta o clipa sa se viseze in bratele lui puternice, iar maica-sa, trecuta si ea de timpuriu prin ale iubirii, vazand-o mai tot timpul cazuta pe ganduri, zambind sagalnic la cine mai stie ce amintire, o iscodi in cateva randuri, tragand-o prietenos de umeri, dar fara folos. Aurica nu sufla o vorba despre Costel, nu numai mamei a tot stiutoare, dar nici sora-si Cezara, nascuta inaintea ei si botezata dupa infirmierul ce-i asistase la nasterea grea, domn de la oras dar om bun la suflet.

Toamna fu scurta si ploioasa, iar coltul lor de rai se transforma intr-o baltoaca adanca ce le ingreuna accesul la bancuta si, curand, apa fura si bucata de lemn, ce acum plutea inegrita de umezeala si noroiul locului, ca o corabie in deriva. Nu mai puteau sta imbratisati pe micutul tron ce si-l cladisera, iar frigul ii tinea mai mult in picioare, zgribuliti unul in bratele celuilalt, incalzindu-se doar cu cuvintele soptite in zilele tot mai scurte si mai amenintatoare ale toamnei. Mangaierile lui Costel ajungeau tot mai greu in adapostul subei calduroase ce-o primise pe inventar de la combinat, acolo unde capsorul ei cu trasaturi delicate si trupul ei inca necopt, de fata tanara, isi facuse adapost, ferindu-se de vantul taios si ploaia rece ce prevesteau o iarna lunga si grea.

Iarna se instala mult mai curand decat crezura ei, iar locuitorii locului jurau, facandu-si cruci si scuipand in san, ca asa vanturi napraznice si zapezi grozave nu mai vazusera niciodata pe acele meleaguri. Intr-o seara senina, cand oricui i-ar fi fost frica sa intinda mana catre stele de teama taieturilor, Costel o astepta in fata internatului, cu doua sticle goale de kil, purtate intr-o plasa de rafie. Se oprira la alimentara din cartierul nou construit, unde Costel primise o garsoniera confort redus de la primarie, si cumparara bere si tigari. Nu-si spusesera mare lucru in drum spre casa, mergeau doar tinandu-se de mana, fiecare cu ale lui in minte.

Camaruta era mica si prost mobilata. Intr-un colt al ei se afla o masa simpla, acoperita cu o invelitoare de musama, plina de pahare nespalate, borcane cu muraturi si dulceturi si craticioare, desigur rar folosite. Doua scaune asemeni mesei completau tabloul. In celalalt colt, chiar in fata mesei, se afla dulapiorul cu cele cateva lucruri ale lui, o fotografie de familie prinsa cu o pioneza de usa dulapului si cateva ziare uitate la baza lui. Lipit de dulap, chiar pe peretele opus mesei, se afla patul, un recamier mare si greoi, ce ocupa mai mult de-un sfert din mica locuinta. Costel nu-l deschidea niciodata, folosindu-l ca pe-o canapea, caci lui ii era suficient. Pe jos, dedesuptul unei masute ce sustinea o scrumiera grea de fonta, se aflau doua presuri colorate, desigur tesute de vreo femeie din familie, poate chiar de maica-sa. Aurica se aseza pe recamier, aruncand priviri in jurul sau, in timp ce  Costel alese doua pahare identice dintre cele ce se aflau pe masa, spalandu-le la chiuveta din baie si turnand fiecaruia din bautura. Baura berea intr-o liniste stanjenitoare, de parca atunci se vedeau pentru prima oara. La inceput, gustul berii nu-i placu Auricai, dar dupa al doilea pahar nici nu mai putu face diferenta dintre aceasta si vinul curat si limpede pe care-l gustase, in cateva ocazii, acasa la ai ei. Limba i se dezghetase si obrajii ii ardeau in rosul acela tare, sanatos, la fel ca-n ziua in care-l cunoscuse pe Costel. In noapte aceea se iubira pentru prima oara, iar trupurile avide de dragoste li se contopira precum metalele incandescente, uitand de tot ce-i despartea, si chiar si de portareasa ce, desigur, inchisese poarta in urma ei, adormind amandoi tarziu, sudati unul de celalalt in acelasi vis ce avea sa inceapa.

Femeia scunda si uscativa, trecuta de a doua tinerete, al carei chip se dizolvase cu tot cu nelinisti si neimpliniri in tristetea profunda dar molcoma a unei vieti traite in asteptare, mama Aurica -asa cum ii zicea Ovidiu- inchise usa si se facu nevazuta in spatele ei, luand cu ea aspiratorul si carpa de praf, dar lasand camera intr-o perfecta curatenie si-o deplina liniste. Vecinii, manati si ei la oras de iluzia unei vieti mai bune, plantasera cu ani in urma pomi fructiferi si vita de vie, care faceau an de an rod bun dar de a caror fructe necoapte nu se bucurau decat copiii cartierului, lor ramanandu-le sa se multumeasca doar de umbra generoasa ce imbraca cladirea pana la etajul al treilea, ascunzand-o aproape in intregime. In apartamentul ei de la parterul blocului, doar iarna si primavara devreme patrundeau razele soarelui, luminandu-l nefiresc,  in restul anului doar semiobscuritatea obisnuita stapanindu-l.

Era prima ei primavara in orasul ce renastea, si Aurica se intorcea, obosita si flamanda, de la scoala. Pasea absenta, tinand in brate cele cateva caiete invelite in hartie albastru-indigo. Trezindu-se parca din reverie, trecu pe langa barbatul inalt ce-i fura pentru o clipa privirea, si ce-si intoarse ochii si-o urmari o vreme. Se stiu privita si cu greu se abtinu sa nu-si intoarca capul inapoia sa. Isi stranse caietele cu putere la piept, simtind cum sangele isi facea loc cu putere in obraji, facand-o sa para mult mai tanara decat era. Isi privi pasii egali facuti de sandalele noi de oraseanca, cumparati de maica-sa din targ, numarandu-i. Un toc nimeri o piatra sau poate doar o mica denivelare in asfalt si, fara sa intuiasca macar, se rastogoli cu tot trupul peste caietele imprastiate pe trotuar, trezindu-se intinsa ca o broasca in fata necunoscutului ce se intoarse fugind langa ea. 

Avea doar 16-17 ani cand il cunoscu pe Costel, un barbat cu vreo 10 ani mai in varsta decat ea, ce-o ajutase sa se ridice si-i stranse caietele cazute, oferindu-i bratul pana la intrarea in internat. Era un barbat frumos dupa toate gusturile, desi poate putin cam inalt pentru ea. Munca, ce nu-i fusese niciodata straina, putea fi usor ghicita in statura lui gigantica, cu spatele lat si musculos, prelungit de cele doua brate vanjoase, bine proportionate, cu palmele noduroase si tabacite de munca, dar lente si blande in miscari. Era muncitor la combinat, stramutat si el in urma cu vreo 3 ani in orasul ce crestea vazand cu ochii si promitea prosperitate tuturor locuitorilor sai, hotarat sa-si gaseasca locul printre straini si sa-si faca un rost, asezandu-se la casa lui. 

Nu trecura decat cateva saptamani, dar Aurica se indragosti ca o fata mare si cuminte de el, nemaiputand sa-si dezlipeasca mainile, ochii si gandul de la cel pe care, deja, il socotea alesul inimii sale. Se iubira in taina, el asteptand-o in fiecare zi, cand cu o floare rupta din zona verde, cand cu o ciocolatica pastrata de la pranzul oferit de cantina intreprinderii, la poarta scolii profesionale pe care ea o urma, plimband-o prin parcurile noi, cu copaci tineri, inca golasi, din centrul civic al urbei, invatand-o cum sa bea cafeaua fara sa i se mai para neagra si amara ca iadul, si dandu-i, in joaca, si din tigara lui, aratandu-i cum sa traga fara sa se inece cu fumul aspru, si cum sa o tina intre buze fara a le umple de firele de tutun ale tigarilor fara filtru. Ascunsi in spatele centralei termice a internatului, acolo unde isi aranjara cuibusorul lor de nebunii din cateva caramizi si-o scandura uitate de constructori intr-o gramada de moloz, stand imbratisati pe bancuta lor, departe de privirile indiscrete ale portaresei si-ale colegelor cu care nu reusise sa se imprieteneasca, el o invatase sa sarute. O saruta patimas pe gura, desfatand-o si soptindu-i alintat la ureche cuvinte dulci cum nimeni nu-i mai spusese, si Aurica fu mistuita de valvataia dorintei, simtind cum aripi efemere ii cresteau in dreptul stomacului, falfaind de parca voiau s-o ridice in alte lumi. Acolo isi petreceau serile, lipiti unul de celalalt, pana cand portareasa, o femeie barbatoasa si rea de gura, urland cu vocea-i cavernoasa ora stingerii, inchidea portile cu zabrele metalice -asa cum erau imbracate si ferestrele mari ale internatului- pana a doua zi la 6, cand iesea din tura, fortandu-i sa se rupa, cu neimaginata durere, din vis si din imbratisare.

Probabil, va urma.

In curte am doi artari tineri, probabil de varsta mea, dar foarte, foarte maturi, v-o jur! Ei nu fac umbra gradinii ci, tot asemeni mie, numai pamantului. Nu-i sec niciodata, chiar daca sunt niste dulci. M-am gandit sa-i denumesc, sa mi-i amintesc mai usor, dar nu mi-au mai ramas nume disponibile. Dar stai, mi-am amintit de cei doi braduleti de Alberta, pe care i-am cumparat in toamna si i-am plantat in primavara cu mare tam-tam, deja morti. Philip avea nevoie de nume pentru ei, asa ca i-am botezat pe loc, fara certificat, Itzic si Pitzic (da, stiu, lipsesc critic niste dia). Copilul, pentru care numele tipice ale personajelor bancurilor sunt  Jean-Jacques si Marie-Michelle, i-a rebotezat Tipic si Pitic. Si asa le-a ramas numele, pana a doua zi, cand i-am dezgropat. Pentru braduletii de Alberta, care sunt niste pitici tipici, numele alese erau in concordanta cu caracteristicile fizice ale coniferelor, ma intreb daca numele pot fi transferate artarilor tineri, dar deja foarte maturi.

Nu cred, dar poate va urma.

Despre culturi si rotirea lor am auzit chiar si eu, care stau mai prost cu aparatul auditiv. In primul an am plantat rosiile in dreapta si ardeii in stanga, asa cum credeam ca era si firesc, desi dupa ureche. Rosiile s-au facut, dar putine. In al doilea an am plantat ardeii in dreapta si rosiile in stanga, si rosiile s-au inmultit inzecit, umpland gradina de rodul necules, lasat sa zaca pe pamant, sa-l ingrase si sa-l insamanteze. Ardeii s-au facut in cei doi ani la fel, parand sa nu le pese de locul special ales de mine. Anul acesta, cand nici lipsa experientei nu mai poate fi folosita drept scuza, am plantat o rosie, un ardei, o rosie, un ardei, sperand sa echilibrez astfel gradina care anul trecut mustea in partea ei stanga de rosii fermentate, aplicand acest principiu dovedit stiintific si asteptand bunele rezultate. Pentru acest an este, cum prea bine intuiti, prematur sa numaram rosiile de pe vrej, iar cu ardeii nu ne mai facem iluzii, dar in partea stanga a gradinii, acolo unde am rasadit si niste telina, asa, doar la deruta, printre alte buruieni consacrate, niste plantute timide dar de-un verde viu, ce seamana prea bine cu rosiile sa nu le consideram, cel putin pana la proba contrarie, rosii, au crescut si vor, parca, sa rodeasca. Cu sapaliga-n mana, am curatat tot ce-mi displacea in gradina mea, dar am avut mare grija sa nu ating o celula verde a rosiilor nevinovate, dupa principiul prezumtiei cel putin. Totusi, una a cazut rapusa la pamant, si-am indraznit s-o iau in mana si s-o frec intre degete. Nu, nu mirosea a rosie si ce miroase a buruiana trebuie ca-i buruiana, dar totusi le-am mai dat o sansa celorlalte nevatamate corporal. Ultima, am decis. Dar anul trecut n-am avut mare grija de patlagina ca de petunii, sau de maracini ca de flori? Da, dar anul trecut eram cu 33% mai lipsita de experienta.

(Acest post ar fi fost mult mai interesant daca scriam despre Zombie-ul baut in Cuba, despre arsurile solare de gradul III cu care m-am intors, despre Andres, cubanezul care vorbeste romaneste, despre concursul de miss la care, sa zicem, am fost in top 3, despre cum am spart un sfert din casa, eu si sotul meu, in saptamana imediat urmatoare vacantei, despre injuraturile care nu-mi ieseau prea bine la meciul cu Italia, sau despre discutia lunga si fara final cu educatoarea. Sau, cel putin, despre ziua Quebecului, maine, din cauza careia Mara se joaca de vineri pe Internet, si din cauza careia vacanta se prelungeste, incluzand si ziua Canadei de martea viitoare. Cu trei zile exceptionale de saptamana aceasta, pana miercuri, saptamana viitoare).

Sau cum, desi nu stiu sa folosesc Photoshop, il folosesc, totusi, in exces.