Rosu sau negru

 

Mancand, ca si cum ar fi fost pentru ultima oara, si cele doua portii pe care le refuzasera copiii, fredonam in minte refrenul unui cantec ce-l crezusem demult uitat. Facusem schimb de locuri cu Philip care se lupta in van cu razele soarelui precum cu-o musca obraznica si insistenta, stand cu ochii lipiti de coasta spectaculoasa a Americii, fara frica aceea absurda ce se aciuia intotdeauna de mine, undeva prin aeroport, si ma urma, precum un caine docil dar la fel de enervanta ca o musca tupeista, in avion, lasand-o sa ma astepte, cuminte si fidela, in celalalt aeroport pana in ziua intoarcerii. Repetasem obsesiv in minte “Bei, mori, nu bei, mori/ Daca bei, sa bei destul/ Daca mori, sa mori satul” pana obosisem, atipind putin chiar inainte de aterizare, uitand sa beau sampania oferita cu distinsa curtoazie de echipajul aeronavei.

Nici nu se oprise bine aparatul cand pasagerii se ridicara de la locurile lor, umpland culoarul ce semana acum cu un caltabos uman, imens si miscator, dand fiecare din coate si dezbracand randurile de haine ce aveau sa fie inutile pentru o vreme, coborand bagaje si tragand fiecare de mica lui comoara in care erau indesate ordonat dresuri de baie, palarii de soare, creme solare si haine usoare de vara ce valorau, fara doar si poate, cam cat venitul anual, brut si cumulat, cu prime si indemnizatii cu tot, al tuturor oamenilor muncii ai insulei. Nu ma miscasem de la locul meu, continuam sa privesc prin hublou imensa lozinca proaspat revopsita in rosu-negru pe gardul de beton al aeroportului, pe care, desi o vedeam a cincea oara, parea ca abia acum o observam: mesajul era clar, culorile bine alese, iar moartea o optiune a sistemului totalitar, sugerandu-mi chiar un mic exercitiu democratic. Zambind la gandul alegerii facute, mai zabovisem o vreme in contemplare, dand ragaz baietilor sa-si coboare armele de pe umeri si sa-si rearanjeze cutele reverelor uniformelor usoare de vara deranjate de miscare, iar celui cu camera video sa verifice, pentru ultima oara, starea bateriilor si unghiul din care vom parea cu totii mai mandri si mai cutezatori.

Coborand din avion, paseam cu mare atentie pe trepte, repetand mintal poza invatata de la starurile hollywoodiene, cu corpul foarte drept dar putin cambrat inainte, zambind cu limba impinsa fortat in cerul gurii, ce avea sa ma faca sa par mai tanara si mai distinsa, cand, deja cu picioarele pe caldaram si gata de luat pozitie, ma intampinara doar doi baieti neinarmati, destinsi de parca erau si ei in vacanta, si nici urma de camera video. Eh, nimic nu mai e ca la-nceput, imi trecu prin cap, si involuntar, filmul primei mele vizite in Cuba incepu sa se deruleze cu o viteza supersonica, si toate emotiile trecute fura retraite deodata, scurt si dureros, undeva in plexul solar.

Era sase dimineata in aeroportul din Montreal, iar noi eram liberi ca pasarile cerului, cu mama-soacra pe post de baby-sitter acasa. Nu aveam nevoie de nimic, nici de palarii de soare, nici de aspirine, plecam in a doua luna de miere, doar noi doi. Coada se misca rapid si curand realizaram, tragand cu ochiul la ceilalti pasageri ce-si predau bagajele in fata noastra, ca totusi aveam nevoie de pasapoarte. Era sa cad pe jos cand Stefan imi spuse ca pasaportul meu era demult expirat. Incercai cateva exercitii yoga, exercitii de respiratie invatate in sala de travaliu, si dupa doua palme si un sut in fund din partea partenerului ce ma repusera pe pozitia verticala, ne prezentaram la ghiseu, zambitori si guralivi cum nu suntem niciodata, gesticuland larg cu degetele raschirate, mai mult in ochii doamnei ce se caznea sa-si faca treaba fara sa se observe ca ne invidia. Noi observaram, ea nu.

In avion, cu pixul in mana, gandiram si regandiram cum sa facem sa schimbam data de expirare a pasaportului meu, sperand ca vom putea relua spectacolul din aeroportul canadian cu acelasi nesperat succes, facuram calcule, planuri si pariuri, visand ca totul e doar un vis.

Stefan decise sa intre primul in ghereta inchisa si prost luminata, cu un culoar scurt si ingust in capatul caruia se afla o usa ce ducea spre raiul tropical. Cum pasaportul lui era in ordine, la scurt timp dupa ce ma parasi, vazui usa inchizandu-se in urma lui si ridicarea din spanceana a vamesului care ma chema, si care, prin ochii mei de animal haituit de soldatii inarmati ce patrulau neobositi printre turisti, parea mai tuciuriu, mai dur si mai intransigent. Ii trebuira doar doua secunde sa observe data, si inca cateva pana doi dintre soldati mi se alaturara, unul de-a stanga si unul de-a dreapta, si pana la sfarsitul minutului ce batea vesnicia, seful cel mare, mic la stat dar crunt la chip, ma lua in primire in spaniola, amenintandu-ma ca ma trimite acasa cu avionul ce avea sa se intoarca. Escortandu-ma cu totii intr-un colt al aeroportului, imi aratara un scaun unde imi era permis sa sed si unde aveam sa astept verdictul. Imi sugerara sa nu mai plang si-mi recomandara sa fumez. Tigarile erau la sotul meu pe care nu-l puteam vedea si caruia nu-i fusese ingaduit sa se intoarca, si nestiind ce altceva sa fac, continuai sa plang. Probabil de la caldura, timpul se dilatase si ora fusese una lunga si labartata, dar la sfarsitul ei omuletul mic si crunt se intoarse cu rezultatele cercetarilor sale: sunase la ambasada Romaniei de la Havana unde nu raspunse nimeni, de la robot afland ca ambasada era in vacanta pentru o luna. Stia deja ca Havana era la 800 kilometri departare. Dar pe viza mea scria Canada, asa ca ma preda agentei de turism quebecoasa, spalandu-se pe maini si pe cap in acelasi timp: Scrie Canada pe viza ei? Oamenii au venit in vacanta. Sa rezolve consulul Canadei cazul! Si dumneavoastra, o vacanta placuta! Data viitoare sa nu se mai repete. Imi stersei mucii cu viza, ca stiam prea bine ca numai atat putea sa faca si consulul canadian cu ea. La hotel, ne trantiram valizele in camera si iesiram la bar. Intrebata fiind ce doresc, cerui o cafea. O CAFEAAA? se mira chelnerita. Da. ATAT??? Da, si-un pahar cu apa, va rog. Isi facu cateva cruci cu limba-n cerul gurii si-mi intoarse, dispretuitor, spatele. Abia atunci intelesesem. La intoarcere, consulul scrise o scrisoare -semioficiala- micutului cubanez care ma invita sa revin. Imi fu frica sa-l refuz. Un an mai tarziu, Canada ma facu cetatean al ei.

Pentru ca vamesul cubanez imi aminti ca-mi expira pasaportul in mai putin de doua luni, il cautai cu privirea pe marele micut al aeroportului si de data aceasta, dar nu era de gasit. Lucrurile se schimba si te schimba. Pana si fidelul revolutiei si-a dezbracat uniforma si si-a tras un trening Adidas, s-a lasat de fumat si de baut si e mai tot timpul cu gandul la marea reintalnire cu Che. E gata sa uite pe veci de comunism, acum, de cand a intrat pe linia neagra, ultima si singura ce i-a mai ramas de parcurs. Si-o fi lepadat si micutul meu uniforma, ca nici el nu parea nemuritor.

 

 

 

 

11 mii de metri deasupra Statuii Libertatii

Cu ochii pe voi

Plecata (in vacanta)

Promit c-o sa mananc trei mese pe zi la masa, nu in fata computerului, si nici una nu va fi gatita de mine. Promit ca nu ma va agasa sa fiu intrebata in fiecare dimineata cat lapte doresc la cafea si nu-mi va pasa daca strange sau nu cineva masa in urma mea. Promit ca n-o sa pun gura pe bere, c-o sa-mi astampar setea cu alte amestecuri de gheata, fructe si rom cubanez. Promit c-o sa-mi schimb manichiura de gradinareasa cu una frantuzeasca, cu nisip alb si sare. Promit c-o sa fac trei dusuri pe zi si-o sa ma ung cu toate alifiile din lume, pentru ca desi voi arata si simti ca un taciune, ma vor scutura frisoanele. Promit ca n-o sa dansez daca nu ma platesc cubanezii bine. Promit ca nu voi intreba cat costa ora de internet, desi ma voi gandi des cum sa fac rost de bani. Promit ca voi negocia cu baietii -bine sau mai putin aratosi- lasandu-i si pe ei sa creada ca stiu sa dansez. Promit c-o sa incerc si catamaranul, nu numai pluta. Promit ca o ora de internet ar fi suficienta, daca ora ar fi romaneasca. Promit c-o sa ma intorc tiganca blonda, desi mi-as dori sa pot ramane, chiar si romanca decolorata. Promit bacsis din banii castigati dansand. Promit c-o sa aduc fotografii multe si proaste, dar voi posta numai nuduri. Promit marea si sarea, dar nu le dau pe nimic altceva. Promit!

Fasole batuta

-Mami, mami… Unde ai fost? striga corul de copii.

-In gradina, raspunse mama intrand in bucatarie, unde restul familiei o astepta asezata in jurul mesei.

-Si ce ne-ai adus? intreba copilul cel mare.

-Pfui, unde-i pamantul bun, si balariile-s mari! zise mama ca pentru ea. Nimic, ce sa va aduc? Pamant sub unghii, asta v-am adus. Dar voi pe maini v-ati spalat? intreba mama intorcandu-se de la baie.

-Da, raspunsera copiii. Cu sapun, intari cel mare.

-Foarte bine, zise mama apropriindu-si mainile. Dar de multumit, ati multumit?

-Da! se auzi si cel mic.

-Cui? fu curioasa mama.

-Lui tata, ca ne-a dat macaroane, nu fasolea ta pe care n-o putem manca.

Mama rupse painea pe care-o inmuie in fasolea pe care ceilalti n-o puteau manca, si in linistea ce se asternu intre cele patru scaune ale mesei, incerca sa reconstituie mintal momentul in care mancarea aceasta a incetat sa-i mai displaca.

Fluture

Zi frumoasa ca mine

Stau foarte bine imbracata langa aragaz si gatesc, am musafiri diseara si trebuie sa-i omenesc. Geamul din proximitatea aragazului e deschis pentru ca mi-am propus s-o vindec de anorexie pe educatoare, servindu-i salata de vinete cu maioneza de casa (nu stiu de ce i-o fi zicand de casa, cand ea e de galbenusuri si mult ulei) si tocmai de aceea mi-am pus si vesta de fas protectoare, sa nu se supere alarma de fum si sa ridice, si ea, parul de pe mine. Radioul merge si el, producand ceva caldura necesara nu numai prin contactele electrice ci si prin muzica antrenanta, care antreneaza la randu-i si cele cateva randuri de burti capitaliste pe care vor fi nevoiti nemancatii comunisti sa le admire cat de curand. DJ-ul se simte dator sa ne aduca aminte pe ce lume traim, referindu-se, pe rand, la data, la ora si la starea vremii. Suntem in data cutare, ora cutare, si afara sunt 11 grade superbe! Oh, yeah baby… si da drumul la muzica lui antrenanta care sperie pinguini. Las vinetele sa se coaca pentru o secunda nesupravegheate, arunc o privire pe fereastra, dau de cenusiul cerului din care se scurg puhoaie de ploaie, dau cu ochii si de termometrul care verifica spusele DJ-ului si, in gura mare ca oricum nu ma aude nimeni, ripostez in limba lui. Nu voi reproduce aici cele spuse, sa nu primesc iar mesaje ca scriu urat si-mi taie popa destele, dar fiind in engleza si stiindu-se prea bine ca ei sunt foarte putin talentati la a spune,se poate deduce foarte usor trimiterile mele la procesul de reproducere al nostru ca specie, dar nu numai. Ce whatever vezi tu superb la 11 grade cu ploaie in luna mai, whomever? Muzica continua sa-mi antreneze fierea revarsata precum un tsunami pe bietul vorbitor la microfon cand, fara ca melodia sa fi ajuns la refren, omul de la radio opreste muzica fara preaviz si ridica iar glasul: Tocmai am fost atentionat ca nu exista nimic superb la 11 grade cu ploaie! Si da iar drumul la muzica. No ase, ca m-ar fi durut ficatul daca nu rectificai. Insensibilule!

Jocul de carti 1+21 al Nebunului - a 35-a editie

Acest joc este inspirat de leapsa ce a circulat pe bloguri cu ceva vreme in urma, dar si de articolul 12+1 de pe pagina 13 a unui blog pe care-l am tiparit pe hartie. Pentru ca altceva nu e de spus, se extrage o carte din biblioteca si se copiaza, cuvant cu cuvant, doar ce este relevant pentru jocul 1+21 al Nebunului.

Acest numar ar simboliza manifestarea fiintei in intreaga sa diversitate si istorie… adica in spatiu si timp.

Aceasta interpretare a lui 22 ca simbol al tuturor formelor naturale si al intregii istorii a creatiei ar proveni insa de la vechii parsi. Avesta era compusa din carti a cate 22 de capitole; culegerea de rugaciuni din cate 22 de piese. Apocalipsa atribuita sfantului Ioan numara de asemenea 22 de capitole. Pe de alta parte, arcanele majore ale Tarocului sunt in numar de 22, ultima fiind fara cifra, Nebunul.

Spre amuzament si din lipsa de alte idei, se culeg cinci carti din cele care zac langa pat, pe marginea patului si pe noptiera (unde stau nu pentru a fi citite ci pentru ca poseda o inimaginabila influenta asupra insomniilor) se deschid la pagina 35 si se copiaza primul paragraf pe care ochiul coboara.

1). Copila, mama nu se temea de nimic mai mult decat de preot, caci bau-baul tuturor puradeilor din sat, cand mai plangeau leganati pe picioarele mamelor sau in albiute de lemn, era “taie popa limba”, si trebuie sa fi fost aici si o amintire, nu a mintii, ci a corpului pruncilor goi, apucati brutal de labele popii, tinuti de nas si gura si varati de trei ori in cristelnita-nghetata.

2). Daca, de pilda, cel ce facea inceputul era capabil sa stabileasca, prin semnele jocului, paralele intre muzica clasica si formula unei legi din natura, atunci, la cunoscatori si maestri, jocul se putea elibera de tema incipienta ajungand la combinatii nelimitate.

3). Fiecare lucru este toate lucrurile, asa cum soarele este toate stelele si fiecare stea - soarele si toate stelele la un loc… Cand vom sti asta, cand vom intelege ca acest adevar e valabil si pentru noi? ii trecea prin minte, in vreme ce mainile lui continuau sa apese suprafata pamantului, linistite, ca si cum ar fi cautat ceva. Sigure ca il vor gasi.

4). Preotul se facea ca nu vede nici corsajul descheiat, nici suvitele balaie ce-i atingeau ceafa tanarului aplecat peste o carte inainte de sosirea lampilor, nici tresarirea de manie a studentului, care dispretuia femeile.

5). Mitul bunului salbatic n-a facut decat sa reia si sa prelungeasca mitul Varstei de Aur, adica mitul perfectiunii inceputurilor. Daca ar fi sa-i credem pe ideologii si utopistii Renasterii, aceasta Varsta de Aur s-a pierdut din vina “civilizatiei”.

Daca as crede in jocul de carti, in numere ori in mine, as adauga si bibliografia. Jocurile fiind facute, sa inceapa dansul!

Vai, am uitat sa pun muzica!…

 

 

Dromadere, dromadere, cate gogoase ai?

Intra si-si tranti ghiozdanul langa usa, isi inhata casca si fugi in curte. Am urlat dupa el si se opri surprins. Daca scena nu s-ar repeta cu exceptionala acuratete zi de zi, as fi inteles sensul mesajului, mereu acelasi, ce mi-l transmise si de aceasta data prin priviri. Am ridicat intrebator bratele cu umeri cu tot si-am mai adaugat, desi considerand ca nu mai era de trebuinta: Philip, intai mananci si-abia apoi mergi cu bicicleta. A urmat, cum era si firesc, randul lui, iar la intrebarea Ce mancam? am facut aceeasi schema cu bratele si umerii, concluzionand sec: Nu stiu inca!

Terminand de mancat cina prajita in mare graba pe gratar, am dat sa intru in bucatarie, sa servesc oamenilor mari si obositi cafeaua reconfortanta. Copilul, parand ca vrea sa profite de scurta mea absenta, isi puse casca pe cap si sari, cam stangaci, direct pe saua bicicletei. Cafelele fura pregatite dupa gust si preferinte in timp ce carnea sfaraia pe foc, iar absenta mea fu mult prea scurta si nu dadu ragaz copilului nici sa deschida poarta. Philip, dar teme ai? am incercat din nou exercitiul pentru umeri si brate si, abil, si sa-i tai elanul de la bicicleta. Daaa…raspunse copilul bosumflat, si-si tranti, infrant, bicicleta langa poarta.

Cu umerii cazuti si bratele balanganindu-se pe langa corp, isi aduse ghiozdanul din care scoase, in scarba, un caiet. Il rasfoi fara chef, citi o vreme in liniste la masa din curte, aruncand priviri scurte catre bicicleta ce zacea neinsufletita in asteptare, ofta de cateva ori, citi din nou trecandu-si mana prin parul lung si balai ce-i intra in ochi, sufla greu si, in cele din urma, intreba:

-Ce e ala un dromader?

-Un dromader e o camila care are doar o cocoasa, incerca taica-sau sa-l scoata din impas.

-Doar o gogoasa? intreba copilul nedumerit.

-Da, doar o cocoasa.

Statu o vreme cu ochii in caiet, citind, desigur, la nesfarsit cuvantul acela care-i statea in calea intelegerii problemei, se scarpina in crestet, uita complet de bicicleta, se scarpina din nou citind despre dromaderul cu o singura gogoasa, sari de pe scaun si hohoti:

-Oh, am crezut ca dromaderul are doar o gogoasa!… Si mai zise ca nu intelegea de ce Dumnezeu a inzestrat toate creaturile de parte barbateasca cu doua gogoase, doar pe dromader l-a privat de o asa frumusete cu pereche.

………………………………………………..

Duminica, in aripa contemporana a muzeului de arta, am facut concurs: cine gaseste cele mai multe perechi de gogoase. L-am batut! Yeah…

 

Odihna