Draga domnule Michael Moore

Nici nu stiu de unde sa incep aceasta scrisoare. Poate ca n-ar trebui sa cobor in acele adancuri si sa povestesc si sicanele pe care le-am avut cu secretara Sectiei de Geriatrie, da, da ati citit bine, singura sectie care m-a primit ca pacienta pe cand eram gravida si cu a carei director, un generalist habauc, mi-am dus sarcina la bun sfarsit si chiar am nascut. Daca moasa n-ar fi strigat la el, ar fi taiat gresit cordonul ombilical al bebelusului. Tot el a devenit pediatrul noului-nascut, pana cand m-a ignorat patru ore, pe mine si pe copilul de doua luni care plangea de foame in sala de asteptare. Cand programul de lucru al medicului a luat sfarsit, colega secretarei pusa mereu pe sotii, de mila si de rusine probabil, ne-a trimis la o asistenta pentru primul vaccin al fiului meu. Asistenta a inlemnit cand a aflat ca a vaccinat un nou-nascut fara controlul prealabil al medicului. Dar eu m-am bucurat si-am renuntat, fara remuscari, la serviciile lor.

Domnule Michael, multumim lui Dumnezeu pentru ca ne-a dat sanatate si n-am avut deseori nevoie de medici. Uneori, insa, n-am avut de ales. Mi-amintesc de primul meu nascut la nici doi ani. Tocmai incepuse gradinta, si cu ea, concactul cu lumea reala. Avea febra mare, de multe zile deja, si, intre timp, precauta ca orice mama, am vazut un pediatru, insa copilul era atat de slabit de boala ca nu mai manca si nu-si mai putea lua antibioticele fara sa vomite. Intr-o seara, pe cand tatal era plecat la cursuri, l-am gasit plin de voma, agonizand in patutul lui. Problema cea mai mare nu mai era boala in sine, ci deshidratarea, domnule Michael. L-am dus de urgenta la spitalul de copii, si la triaj asistenta l-a declarat urgenta de gradul I. Am fost foarte optimisti. Am stat cuminti in banca noastra opt ore in sala de asteptare, iar la sapte dimineata, cand am indraznit sa intrebam cat mai dureaza pana ne vede un medic, ni s-a zis sa avem rabdare. Dupa spusele secretarei si calculele noastre, nici la pranz n-am fi ajuns sub ochii unui pediatru, asa cum nimeni, NIMENI din sala aceea de asteptare nu ajunsese inca. Desi ar mai fi cateva povesti pe care as putea sa vi le spun de-aici, de la rascrucea mea unde mi-am propus sa raman, n-am s-o fac, toate aceste lucruri sunt de domeniul trecutului si le-as dori mai mult uitate.

Domnule Moore, acum vreo doua luni am observat ca una din alunitele mele de pe spate si-a schimbat culoarea. Incetul cu incetul, in jurul ei pielea a devenit purpurie. Nu m-am impacientat, dar pentru ca imi place foarte mult soarele, si mie si pigmenutului pielii mele, mi-am amintit ca in iunie, cand m-am intors din Cuba, m-am intors cu arsuri solare de gradul trei. Stiti de ce? Si va rog sa nu indrazniti sa ma contraziceti: stiind ca-s reptila si ca-mi place ca stau la soare, am folosit ecran solar Coopertone SPF 50. Da, pe suprafata unde uleiul a abundat, arsurile au fost cumplite. Sa va mai spun ca doar la tropice folosesc ecran solar? Sau ca aceste arsuri sunt singurele din viata mea? O vreme am reusit sa fac abstractie de micile schimbari ce se desfasurau la nivelul epidermei mele, dar lucrurile pareau a fi din ce in ce mai serioase, si-am aratat locul si prietenilor si familiei. Toti au cazut de acord ca ar fi vorba de o eczema, si tare as fi vrut sa fiu de acord cu ei, desi nu m-a deranjat niciodata, nici macar cu o mancarime. Si daca n-as fi vazut, chiar in familia mea, cum se moare in mai putin de doi ani dintr-o alunita care-si schima culoarea, chiar as fi facut niste bancuri bune si m-as fi tavalit pe jos de ras acum. Dar am vazut, domnule Moore, si nu pot sa uit.

Am inceput prin a dori sa vad un dermatolog. M-am gandit c-ar fi mai simplu sa-l vad pe cel care-mi inghetase un neg deasupra urechii, unul ce parea sa-mi fie a treia emisfera cerebrala, cea externa. M-am prezentat la cabinet, ca e mai simplu sa impresionezi in persoana secretarele acre. Computerele nu mergeau, dar chiar daca eram pacianta dermatologului, daca vazusem medicul cu mai mult de-un an in urma, aveam nevoie de-o trimitere de la un generalist oricum. In zilele urmatoare, domnule Michael, am batut la usile multor clinici: ba ca medicii nu pot lua pacienti noi, ba ca nu pot vedea pacienti fara programare, ba ca-s plini pentru ziua respectiva, desi era ora 10-11 dimineata si clinica avea program pana la 8-9 seara, ba ca-i clinica fara programare dar doctorul nu poate vedea alti pacienti, fiind plin, ba ca ma poate vedea doar asistenta dar pentru trimiterea la specialist trebuie sa vad medicul, ba ca sa sun la o alta clinica din cartier, poate ma pot vedea ei, ba ca, ba ca. Poate c-ar fi interesant sa va spun ca perioada de asteptare este minim o luna, o luna pana as putea vedea un generalist. Pentru a vedea un specialist, ei domnule draga, mai puneti ceva si de la dumneavoastra peste luna aceasta.

Am sunat si la un alt dermatolog unde vocea inregistrata a secretarei ma ruga frumos sa nu las mesaj, dar nici nu-mi raspundea defel. Am innebunit, domnul meu! Am crezut ca-mi pierd mintile cand mi-am dat seama ca mai pierdusem doua saptamani degeaba si, intre timp, posibila eczema si-a facut aparitia si-n alte locuri, pe piept si pe spate. Acum, domnule Michael, am doua alunite care se destrabaleaza pe nervii mei intinsi la maximum. Si, cum sa va zic, sunt doua alunite si-o amarata de eczema, nu alte urgente. Dar m-am adunat si mi-am facut un plan: pentru a nu mai pierde vremea aiurea, voi suna la dermatologul care m-a vazut in trecut si voi face o programare. Intre timp, voi vedea si-un generalist. Astfel, la momentul potrivit, voi avea tot ceea ce este necesar pentru a putea intra pe usa specialistului. Naiva de mine! Secretara, dupa cele douazeci de minute de asteptare la telefon, mi-a replicat: Daca nu stii numele medicului care-ti va face trimiterea, nu pot sa-ti fac programarea! Oricum, programarea ar fi pentru luna ianuarie! Domnule Michael Moore, am inceput sa injur in limba dumneavoastra si-am vrut sa-mi sparg ori telefonul de cap, ori capul de masa: orice mi-ati spune acum, nu inteleg de ce secretara avea nevoie de acel nume. La ce i-ar fi folosit? Si, oare, daca l-as fi stiut, ar fi trebuit sa-l stiu si pe al nevestei acestuia, poate si al copiilor? Nepotii s-ar fi pus?

Mi-am pierdut cumpatul, recunosc domnule Moore, si l-am sunat pe sot. Aveam mare nevoie sa vorbesc cu cineva in toate mintile. L-am rugat sa verifice unde pot gasi un cabinet particular, sa platesc oricat, chit ca pruncii mei nu vor mai putea merge niciodata la colegiu, dar sa vad un medic anul acesta. Stiti insa foarte bine, domnule Michael, ca in Canada sistemul de sanatate e gratuit, cabinetele private sunt o rara avis. Se tine cu dintii de acest sistem, chiar de cei din interiorul lui, si daca n-as fi trait in Romania, dragul meu domn, poate ca n-as fi inteles niciodata de ce. Dar am trait, in doua regimuri, si nu pot uita. Sotul meu a ras, ha-ha, ce coincidenta, tocmai la pranz discutase cu colegii de serviciu despre emisiunea aceea de la televizor, chiar despre dermatologi. Da, da, s-a aratat, dar noi n-am vazut, desigur, cum se intra rapid la un dermatolog in Canada: cu un tratament de Botox. Si, odata platit si intrat, iti vezi si de altele, dar Botox e scurtatura.

Vocea inca imi tremura cand am reusit sa vorbesc, in sfarsit, cu o secretara care nu m-a intrebat daca am trimitere, nici de la cine, si nici nu mi-a vorbit pe tonul functionarului roman. A fost draguta si mi-a spus ca ma asteapta la sfarsitul lunii octombrie. Am pus-o sa repete data, nu-mi venea sa cred. E drept, am uitat s-o intreb in ce an. Dar despre toate acestea, saptamana viitoare.

O mica paranteza mai am, m-am lungit deja prea mult si sper sa nu va fi incercat prea tare rabdarea: intamplarea nefericita face ca am gustat putin si din sistemul medical cubanez, o data eu, o data cu feciorul. Nici vata nu au, domnule, nici macar la cabinetele de la hoteluri. Of, domnule Michael Moore, mai ca mor de ciuda, dar eu nu-mi permit sa va aplaud. Mi-e frica de vreun accident stupid, de vreo entorsa si de lungile luni de asteptare ce ar urma. Dar, asa cum ati mizat, ramane o lume intreaga. Hai sa fim sanatosi!

Cu neasteptata sinceritate,

Sicko

Accidentul de la fata locului (amarnic exercitiu de deblocare)

Nici de data aceasta nu ma aflam la fata locului, eram mai mult in spatele lui, la vreo sapte case distanta. Ma uitam fascinata la decoratorii de interioare care demolau fara restrictii si reconstruiau dupa alte norme, contemporane, totul la loc. Din varful patului meu, meseria asta a lor imi place. Ma si vedeam in mijlocul echipei, cu barosul in mana, muncind contra-cronometru cot la cot cu ceilalti, facand planuri si luand decizii, rearanjand si redecorand o casa, alta decat a mea, desi si a mea ar avea nevoie de-o echipa de profesionisti ori de o mana de lucru. Un fluturas de noapte cu ceasul biologic defect, sau poate doar derutat de intunericul din camera in miez de zi, se zbatea haotic pe ecranul televizorului, obligandu-ma sa ma trezesc din reverii si sa pun capat chinului existential al micutului inaripat. Curatand cu dosul palmei ramasitele pamantesti ale fluturasului, mi-am zis ca n-a fost decat o molie marunta ce-ar fi murit, cu siguranta, de foame in garderoba mea plina de melana si spandex si, pana la urma, n-am facut decat un lucru bun, scurtand agonia ce-ar fi urmat, oricum, in viata ei.
Nu asteptam pe nimeni dar, totusi, cineva indrazni sa sune la usa mea: bing-bang! Dupa vreo doua secunde de asteptare zadarnica, acelasi efect sonor: bing-bang. M-am ridicat si, in loc s-o iau inspre usa de la intrare, m-am pomenit in spatele draperiilor, cercetand din cap pana-n picioare strainul cutezator ce apasa din nou pe butonul soneriei, de data aceasta prelung. In mana cealalta avea un pachet destul de mic ca sa fi fost cadoul pe care, dupa cinci luni, inca mai speram sa-l primesc, dar pentru o clipa am visat la cele doua lentile mult ravnite. Mi-am tras halatul peste pijama, o mana prin par, si-am deschis usa. Cainele mi-a luat-o, cum era de asteptat, inainte, dar cu indemanare si putin noroc, am reusit sa ma agat cu degetele de zgarda lui. Am cantarit pachetul in mana si-am semnat de primire, cu cainele bine strans intre picioare. L-am salutat de ramas-bun, dar omul nu voia sa plece. Cobori cateva trepte, dar cu spatele. Apoi se apleca putin peste balustrada, privi pe sub frunzisul copacului si ma facu atenta.
-Ai auzit de accidentul din coltul strazii? ma intreba el.
-Nu!
-E inchisa circulatia. Uite, e si politia acolo.
-Da, da, vad, ma aplecai si eu peste balustrada, sperand sa vad mai mult decat girofarurile unei masini de politie.
-O masina a intrat intr-o casa, imi zise el mandru nevoie mare, coborand cu spatele si ultimele trepte.
-Aha! zisei, salutandu-l politicos inainte de-a inchide usa in urma mea.
Pachetul purtand sigla unei companii de asigurare nu-mi era destinat, asa ca l-am lasat din mana fara sa-l deschid. M-am invartit aiurea prin casa, gandindu-ma ce sa fac. Chef de demolari nu mai aveam, draperiile le trasesem si lumina zilei imi ravasi semi-obscuritatea confortabila, iar omul, pe care-l priveam prin geam, statea inca in fata casei mele, incercand sa surprinda ceva din cele intamplate nu departe. Curiozitatea lui o incita si pe-a mea si, tragandu-mi hainele pe mine, m-am hotarat sa ies din casa si sa vad cu ochii mei.
Am iesit in strada si m-am blocat. Accidentul era la stanga, dar oricat as fi vrut sa merg direct acolo, n-am putut. Nu sunt gura-casca, iar daca vreodata am fost surprinsa cu gura intredeschisa, doar caninul acela avangardist a fost de vina. Ii privesc pe oameni in ochi, dar nu pana unul dintre noi lacrimeaza. Am luat-o incetisor la dreapta, fara sa ma grabesc, cu frica de-a nu parea suspecta. Strada era pustie, doar eu si cainele cat vedeam cu ochii. M-am intors pe-o strada paralela si-am scos aparatul, fotografiind cu totul alte lucruri din preajma. Dar chiar atunci, prin fata obiectivului imi trecu masina accidentata plina de scandurile ce pana mai adineauri formau o veranda, cocotata pe platforma unui camion. Am reusit, totusi, sa apas de doua ori pe buton, imortalizand-o. Apoi am vazut urmele desenate de specialistii circulatiei rutiere pe asfalt, traiectoria bizara a masinii ce a incercat, probabil, s-o coteasca la stanga, dar n-a reusit decat sa culce la pamant gardul viu al casei de pe colt, evitand un semn de circulatie banal, culcand apoi la pamant si gardul dintre case, frecandu-se de zidul celei de-a doua si inghitind prin parbriz intregul balcon inainte de-a se opri in scarile de la intrare.
M-am intors de la plimbare cu doua buzunare pline de castane, cu cainele plin de scaieti, cu doua sute de fotografii proaste si cu o poveste numai buna de spus la cafeaua de seara. Tonul grav insa ramansese acelasi. Am deschis si pachetul lasat de postas, si m-am mirat de acuratetea lentilelor binoclului cu care puteam vedea acum cat s-a ingrasat vecina din spatele casei dupa a doua sarcina. Povestea o pregatisem in amanunt, cu introducere, cuprins si incheiere, cu detalii tehnice si cu impresii personale, dar cand s-o spun, el mi-a taiat, fara sa fie intrutotul constient, elanul: accidentul se intamplase in toiul noptii, auzise comentarii la stirile de dimineata de la radio, si la pranz, citind ziarul, aflase si restul amanuntelor. Nimeni nu murise, doar mie cheful de povestit. A doua zi, am revenit la emisiunea decoratorilor de interioare, simtind tot mai acut dorinta de-a apuca un baros in maini. Dar privind din varful patului meu, mi-a fost mai usor sa-i las pe altii.

Yin & Yang

Amintiri de toamna timpurie

Draga mea Adina, ma ierti, aceasta e singura amintire de toamna pe care o mai pastrez.

Uneori caut intre ganduri de parca as cauta lucruri vechi, fara utilitate, zacand de-a valma intr-un sertar spre neuitare. Amintirile sunt precum copiii, obosesc sa stea la locul lor, cuminti si ordonate, preferand sa se iveasca din cutia memoriei, mirosind a lemn si a piele si a vreme trecuta, aidoma scolarilor dupa clopotelul recreatiei, iesind grabiti pe usi si alergand pe culoarele pana atunci pustii, amestecandu-se fara noima cei de-a doua cu cei de-a opta, si cei dintr-a-ntaia cu dei dintr-a cincea, si cu toti ceilalti laolalta, facand un tot comun pentru o vreme in curte, la joaca. Nici nu stiu de ce unele lucruri, fara importanta, devin amintiri, iar altele se ofilesc ori se sterg, fara sa lase prea multe in urma. Iar altele, de care sunt sigura ca ar trebui sa fie acolo si sa aibe locul lor bine stabilit in cutiuta, nu sunt si n-au fost niciodata. Si-apoi, nu e numai asta, amintirile mele isi pierd treptat semnificatia, forma lor initiala. Unii ma acuza de-un fel de amnezie iar altii, mai rai, de minciuna, dar eu stiu ca nu e nimic din toate acestea: amintirile mele vor sa creasca, sa renasca, sa gaseasca noi sensuri si noi modalitati de existenta, asemeni obiectelor din cutiuta care, daca le iubesti si le lasi, pot deveni altceva decat sunt, vorbindu-ti in limbi pe care nu credeai ca le cunosti, despre lucruri de care nu stiai ca exista. Nu o data mi s-a intamplat sa scotocesc inauntru, in cutiuta, si dintr-un ac de siguranta vechi, de-al bunicii, si doua-trei margelute, sa fac o brosa. Ori dintr-o batista, o papusica. Din doi nasturi, ochi. Dintr-un buton, o stampila si dintr-o fotografie veche, o poveste. Ele au ramas in continuare ace, margelute, nasturi si batiste adevarate, dar intr-o noua forma. Ele sunt si vor ramane amintirile mele dragi, si de aceea le pastrez la cald, intr-un sertar de lemn si piele mirosind a trecut, unde nu le uit decat pentru o vreme, si unde ele ma asteapta, in dezordine, sa le redescopar iar si iar.

Dar sa va spun povestea mea. Nici nu-mi amintesc prea bine ce varsta aveam, dar mama trebuie sa stie. Oricum, nu incepusem inca scoala. Tata fu nevoit sa plece undeva departe, acolo unde altii il trimisesera. Eram copil si nu mi se dadeau prea multe explicatii. Postasul sunase intr-o dupa-masa la usa, si mama planse o vreme pe bucata de hartie ce continea doar cateva fraze scurte. In zilele urmatoare fu foarte zgarcita la vorba, iar cand graiul ii reveni, ma anunta ca plecam. Ne mutam. Cel putin pentru o vreme. Drumul fu lung, iar noua casa, una straina, deja mobilata. Mama desfacu bagajele cu care venisem si-n care aruncase, in graba, si maimutica mea. O chema Chichi, si dormeam si visam tare bine impreuna. Purta un tricou galben si pantaloni cu strafe albe si rosii, si-n maini avea doua discuri de metal pe care le batea ritmat daca-i invarteam cheita de la spate. Pe pat imi pusese rufaria mea, cea cu elefantei albastri si mov si curcubee multicolore, tractorasul din lemn pe noptiera si camionul cu baterii langa pat, si nu uitase nici cuburile de lemn cu cifre si cu litere, cu care ne jucam impreuna, invatand sa le ordonez dupa o logica pe care numai mama o intelegea si, doar cu ajutorul carora, imi puteam pe-atunci scrie numele. Dintr-o data, camera-mi paru mai putin straina, dar in noaptea aceea, prima, il stransesem mai rau ca oricand pe Chichi la piept.

A doua zi, mama nu ma lasase sa ies pe strada, dar imi promisese ca dupa masa de pranz, ma va lasa sa explorez curtea cu livada. Insa, in timp ce ea desfacea cutii de conseve, incercand sa incropeasca ceva de mancare, m-am strecurat tiptil si am iesit, fara voie, in curte. Erau ultimele zile de vara, cu cer albastru intens si lumina puternica, cu frunze ruginii si galbene si rosii cazand fara zgomot din copaci, maturate de adierea blanda de vant in gramajoare mici pe langa gard. Lumea din care veneam nu avea atata culoare, si nici frunze moarte, si desi voiam sa le pipai si sa le miros, parca nu stiam cum. Ma multumisem doar sa-mi arunc picioarele in ele, facandu-le sa zboare pentru o clipa. De dincolo de gard, cocotata intr-un pom ce-si arunca coroana si-n curtea noastra, o aratare ma urmarea in liniste. Apoi ma striga intr-un fel inca nemaiauzit de mine, insa intelesesem mesajul si ma apropiasem, timid, de gard. De unde ma aflam, n-o mai vedeam. Un fasait de frunze se strarni, iar ea aparu, cu-o mana tinandu-se de-o creanga inca neculeasa ce-i crestea parca din cap, si cu-n picior sprijinindu-se de gardul, acum mult mai inalt, dintre noi. Incercasem in zadar sa-i vad fata si ochii, nu reusisem decat sa-i vad parul scurt si zburlit mangaindu-i fata intunecata, si traista petrecuta pe dupa gat, ce-i atarna pe umar. Acolo, banuisem, strangea fructele. Stiam, fara sa stiu, ca eram de aceeasi varsta. Ea ma intreba, in limba ei ciudata, cum ma cheama, si-i raspunsesem hipnotizat. Isi vari o mana in traista si-mi arunca doua fructe moi, pe care le-am ascuns, fara sa le privesc, in buzunare. Zicand ceva pe limba ei, sari din pom si disparu dupa gard. Pentru o clipa, soarele ma orbise, fortandu-ma sa clipesc des. Si doar atunci, inchizand si deschizand ochii, i-am vazut chipul. I-am vazut ochii albastri ca cerul acelei toamne, buzele mici si rosii si obrajii palizi, parul castaniu inconjurand acel frumos capsor de fetita, am vazut-o intreaga si reala asa cum nu reusisem cat timp fusese acolo si-mi tinuse companie.

Mama iesise sa ma caute, si ma striga ingrijorata, cand pe nume, cand pe alte nume ce mi le daduse de-a lungul vremii, alintandu-ma. Ramasesem locului, fara sa raspund, continuand fascinat jocul de-a inchisul si deschisul ochilor. Mama ma prinse dojenitor de brat, trezindu-ma din reverii. Ii spusesem si ei de fetita ce-mi aruncase fructele, dar buzunarele-mi erau goale, si se incrunta la mine, suparata ca-i iesisem din vorba si c-o mintisem. Dar eu stiam ca ea fusese acolo, o vazusem si nu aveam nevoie de nici o dovada a existentei ei. Insa Chichi ma crezuse cand ii spusesem de aura fetitei din vecini ce se ivise dintre ramuri si-mi aruncase doua fructe dulci, si chiar imi soptise la ureche, chiar inainte de-a adormi, c-oi fi vazut un inger.

Am locuit cativa ani in acea casa care nu era a noastra si, dupa o vreme, cand mama s-a mai obisnuit cu noua noastra viata, m-a lasat sa ies si pe strada. I-am cunoscut pe toti copiii vecinilor, dar pe fetita niciodata. Uneori, o asteptam langa gard, aruncandu-mi picioarele in frunzele ce se ridicau si zburau o clipa, purtate de vant, dar nu mai aparu. In zilele insorite de toamna, priveam cerul si soarele trecand prin frunzisul rarit, reluand jocul nascocit atunci, dar cu fiecare an o vedeam tot mai vag. Acum, numai aceste cuvinte au ramas din acea fetita pentru care lacrimez in fiecare toamna, si pe care inca o astept sa mi se mai arate o data.

Toamna se numara depresiile

A fost odata

Nu, ei nu se certau ca toata lumea, pentru ca nici nu se iubeau ca ceilalti. Desi copiii le crescusera, ei ramasesera inca adoloscenti, umpland de dispret ochii rai ai vecinelor atunci cand ieseau impreuna la plimbare, imbratisati ca doi porumbei in luna de miere. Cum era posibil ca un astfel de barbat, inalt si frumos, sa iubeasca asa o femeie?! Dar el nu-i vedea petele decolorate de pe maini si picioare, iar pe cea de pe buza, ultima aparuta, doar o saruta patimas. N-o dureau nici petele, nici gura lumii, il adora si primea in schimbul dragostei ei toata iubirea si afectiunea lui, si asta ii era cel mai bun leac contra bolii despre care nici specialistii nu stiau mai nimic.

Daca ai fi fost acolo, ai fi vazut-o cum statea asezata comod pe patul din bucatarie, tricotand linistita. Din cand in cand, isi ridica cate-un ochi de pe andrelele zeloase ce impleteau ochiuri egale cand pe fata, cand pe dos, cercetand limbile lenese ale ceasului ramas in urma. Timpul se scurgea mult mai lent fara el, iar in zilele in care intarzia, parca mai greoi ca niciodata. Ii pregatise cina, cu toate bunatatile insirate pe masa, cu povestile zilei abia asteptand sa fie rostite, cu toata dragostea ei la fel de noua si de proaspata ca la-nceputuri.

Astazi, insa, el nu aparea. Mai verifica o data ceasul si constata ca se facuse tarziu. Dadu un telefon, dar el nu era de gasit. Atat de rar, e drept, i se intamplase ei sa-l astepte in zadar, insa azi -intelesese in sfarsit- era una dintre acele dati. Se aseza la locul ei, reluand firul atei infasurand-o pe aratator, tinand ferm acele intre degete si tricotand strans ochiurile colorate, mai egale ca niciodata. In coltul drept al gurii ii inflori un zambet, semn ca gasise si de data aceasta ceea ce cautase. Se opri din tricotat, scoase aproape intreg randul de ochiuri de pe ace destramandu-l si-si vazu mai departe de treaba.

Desi acum stia cu siguranta ca el se oprise cu prietenii la carciuma din drum, nici de data aceasta nu va face scandal. O sa-i ascunda toata mancarea, pana si cartofii si ceapa, o sa-i toarne otet in sticla de rom din care el va bea abia a doua zi, apoi o sa-i cante toata noaptea la pian fara sa citeasca vreo partitura, urmarind tempo-ul molto prestissimo stacatto con fuoco al metronomului innebunit, o sa-i deschida larg geamurile camerei in plina iarna, descoperindu-l ori de cate ori el va incerca sa se acopere, o sa-i lase mesaje incurajante, intepate cu ace de seringa in cauciucul rotilor, ori poate o sa-i mute masina doua strazi mai sus, si a doua zi, prapadindu-se de ras pe dupa perdele, il va urmari cum o cauta dezorientat in parcare, sau poate ii va taia si marginile albe ale bancnotelor si le va pune la locul lor in portofel, stiind ca in ziua imediat urmatoare el va incerca sa le bea. Va face totul in cea mai deplina liniste, urechilor vecinelor neramanandu-le decat sa asculte la alte usi.

Cateva zile nu va raspunde nici macar monosilabic incercarilor lui de-a-i stavili atacul tacit. Va tricota mai mult ca niciodata si va dormi in camera alaturata, cu copiii. Dar a doua zi, dupa ce toate patimile noptii vor fi doar amintire, ea va scoate caietul gros si-i va scrie. Cu un umor extraordinar, ea ii va lasa mesaje scrise mare, labartat si agramat cu tot ce are pe suflet, alaturand diverse citate celebre bine alese care vor implini textul, facandu-l inca si mai nostim. El ii va raspunde cu scrisul lui marunt si inflorit, deloc citet, ce seamana mai mult cu scrisul unei scolarite de pension, si desi gramatica lui nu va avea nici o prihana, stilul ii va fi rece si inert.

Cateva zile, schimbul acesta de mesaje va fi singura forma de comunicare intre cei doi, si desi certurile lor vor ramane de-a pururi consemnate in acel caiet care pe timp de pace sta ascuns, precum securea razboiului, intr-un vraf de reviste -acum foarte vechi- Femeia, cuvintele pe care le contine nu sunt decat marturia unei iubiri totale, neconditionate, binecuvantate. Eu am fost acolo si, din toate cate au fost scrise, doar o anecdota iti mai pot spune: el ii lasa scris, in semn de rugaminte, sa-l trezeasca a doua zi la ora 6 dimineata. A doua zi, cu scrisul ei de asistenta de doctor, ea ii raspunde: “E ora 6, trezeste-te!”

Si-ti mai pot spune ca de toate cate si-au fost scris in caiet vor rade impreuna, rupand ferfenita tacerea ce i-a tinut deoparte atata vreme, si vor trai pana la adanci batraneti si se vor iubi ca nimeni altii, si ca undeva pe drum ea va renunta sa mai tricoteze si el va uita sa mai iasa cu baietii la o bere, irosind astfel si ultimul motiv de cearta, lasand caietul fara rost, uitat intr-un teanc de maculatura. Dar sunt zile cand, de caietul acela, mi se face dor.

Rosu Crimson de vis

Cand ma scol de dimineata, nu la sapte, ci la zece, imi servesc singura cafeaua, pe care o beau apoi in pat, incercand sa inteleg visul ambiguu al noptii. Se facea ca eu si familia mea, inarmati cu unelte de gradinarit, ne trezim in fata casei vecinei care – in vis – a nascut de curand primul ei copil, gata sa-i reamenajam gradinile de trandafiri. Nu apuc sa tai cinci-sase tulpini inca verzi si sa le arunc deoparte, ca de dupa coltul casei, echipata cel putin la fel de special ca si noi, apare lauza. Se opreste langa mine si privim, fara o vorba, trandafirii ramasi in picioare. Mintea incepe sa-mi lucreze si curand ma prind ca sunt prinsa. Ma fastacesc, ma pierd, ma balbai, dar in sinea mea imi rad de mine: nici in vis nu sunt mai intepata! Imi dreg vocea si intind timid mana, gata sa ma prezint. As putea alege orice nume, dar nu, tot pe cel real il aleg, desi undeva, in subconstientul meu, am altul pregatit pentru situatii jenante ca aceasta. Ea refuza sa-mi stranga mana, si nici numele nu si-l dezvaluie. Ma apostrofeaza rece si nu vrea, in ruptul capului, sa accepte ajutorul meu. Raman cu ochii-n pamant, cu restul familiei asteptand in spate. Aud doar pasii ei hotarati urcand treptele de lemn, si tresar cand usa se inchide in urma ei, trantindu-se violent. Ma bucur ca-mi lasa timp de gandire. Caut zadarnic, ca nici eu nu mai inteleg ce caut in gradininile ei pline de flori rosii. Imi amintesc, rand pe rand, ca si eu le am pe-ale mele, multicolore. Astept reintoarcerea ei, dar ea nu se arata. Desi stinghera, intepenita in pozitia in care m-a lasat, ma simt bine in papucii mei. Ciudat, imi zic, nu ma mustra constiinta, pe semne ca n-am comis nici o crima. Ca-n vis, casa ei se preschimba intr-un bloc de locuinte. Un grup mare de tineri ma acompaniaza, urcand voiosi impreuna scarile. Ma trezesc in fata usii ei prin care o aud vorbind la telefon. Rade de mine, probabil cu sotul ei.

Desi cafeaua o terminasem demult, intelesuri pe masura visului nu gasisem prea multe. L-am auzit pe Rev coborand din pod, acolo unde am stranse toate lucrurile netrebuincioase, unde am si computerul, dar unde se si lucreaza si e plin de cuie, suruburi, lame si cioburi. Si-a asezat botul, labele si urechile rosii pe marginea patului, inrosind lenjeria galbena. Chiar oxigenat, culoarea era prea rece pentru a fi sange. Putin mai tarziu, mi-a adus si tubul gol de guasa rosu Crimson si mi l-a lasat alaturi. Prin draperii, puteam ghici cenusiul diminetii. Azi chiar avem nevoie de putina culoare, am incercat sa ma consolez. M-am ridicat din pat si el mi-a luat-o inainte, aratandu-mi fericit picturile murale abstracte, executate in asteptare. Am vazut rosu in fata ochilor! Privindu-le, un gand ciudat mi-a trecut prin minte: poate ar trebui sa ma apuc de yoga. De multa, multa yoga cu gheata si lamaie. Orice, doar sa-mi schimbe putin karma asta nesuferita! Caci am incercat si cu King Crimson, si nu merge deloc.

Post scriptum dar ante mortem: fotografia a fost taiata cu cutitul cu care i-as fi taiat gatul cainelui si pe urma propriile-mi vene, daca macar unul dintre noi ar fi avut sange albastru.

Cred, totusi, ca ne-a inghitit o gaura neagra

Geri’s Game

Antepenultimul atac acianoptic al Arlechinului arian- afabulatie ad litteram

Asfintitul aramiu apasa, arzand alene azuriul aerului, alterand amiaza aproape apusa apartinand altui anotimp astral. Albatrosul aluneca agil, alungindu-si asemenea acordeonului aripile adineauri albe, acum auriu-aprinse, abandonandu-se asijderi altor acrobati ai aerului acestei aerodinamici ancestrale. Alaiul amortit astepta aparitia Arlechinului albinotic, adoratul ales al adunarii. Acesta aparu agale, avand alura aferata a augustilor antichitatii, alungand apatia acolitilor aruncandu-si afectat antebratul alb asupra amvonului agorei. Adunatii, acum animati, aclamara amuzati. Alamurile amplificara acustic aparitia Arlechinului asemeni alabastrului. Acesta avea amuleta albastru-acvamarin asupra-i, amuleta arareori aratata altor acoliti. Albatrosul adumbrea ariile arhipline ale agorei, absorbind avid adierea aramie a aerului amurgului.

-Ave, amabila audienta! auzira aievea adeptii Arlechinului arian. Adunati aproape, adeptii apucara a aplauda, amuzandu-se activ. Acest Albatros – arunca alesul arian aratatorul acuzator absolutului asupra-i – a ascuns albastrul aerului aseara! Ascultati aici! -asurzisera acolitii adoratului Arlechin albicios adunati aici – absenta albastrului afecteaza ambrozia amarand-o, afirma agitat arlechinul autoproclamat atotputernic, atotstiutor, atotvazator, atotbiruitor. Asasinul! articula acid alesul. Alungati-l acum! adauga autocratul acuzand aspru , acaparand atentia adunatilor, altadata ahotnicii acestuia.

Alamurile amutira, asteptand amarnic aplauzele ample ale aliatilor Arlechinului. Acestia apareau adormiti, analizand acaparati alarmantele amanunte auzite astazi, aici. Acuzele Arlechinului ardeau atroce, asemeni aerului acaju al apusului. Albatrosul avantat, aspirand aerul abisului adanc, arcuia amplu aripile-i aidoma aurului asupra agorei.

-Auzi, ambrozie amara, Albatros afurisit! Arestati-l acum! Asasinati acest albatros anarhist! Am autoritate absoluta! asurzi alaiul arlechinul abrutizat, aratand asiduu albastrul amuletei aparent aramie, asteptand aprobarea adunarii.

Aiurand, arlechinul arunca amuleta albastra alaturi. Alaiul auia, admitand anevoie aceasta afabulatie aberanta a Arlechinului. Argutia autocratului, atingand apogeul, anula atipic amuzamentul auditoriului, aceasta afisandu-si apatic avansatul autism autoprotector. Atitudinea abominabila a Arlechinului anula ardoarea adularii aliatilor, anihiland acceptarea atitudinii abuzive a acestuia. Aducerile aminte ale anterioarelor atacuri acrofobice ale Arlechinului acianoptic abia acum atrasesera atentia acolitilor acestuia. Arlechinul alienat agoniza, adormind agitat asupra amvonului, amenintand aproape amutit adunarea acum avizata.

Abtinandu-se anevoie, acolitii aglomerara alergand agale aleile agorei, adapostindu-se acasa.  Aramiul amurgului acapara agora, arzand autentic artificialele acropole ale agorei, ascunzand atarele anomalii ale aschimodiei albinotice alungit adormite. Alamurile atacara arpegii abia auzite. Albatrosul ateriza asigurat asupra acroterei aramii albastrind-o, aducand acalmia asezamantului ancestral, apartinand altui anotimp astral.