Archive for the Necategorizabile Category

Accidentul de la fata locului (amarnic exercitiu de deblocare)

Posted in Necategorizabile, Uncategorized on Octombrie 8, 2008 by crisatcross

Nici de data aceasta nu ma aflam la fata locului, eram mai mult in spatele lui, la vreo sapte case distanta. Ma uitam fascinata la decoratorii de interioare care demolau fara restrictii si reconstruiau dupa alte norme, contemporane, totul la loc. Din varful patului meu, meseria asta a lor imi place. Ma si vedeam in mijlocul echipei, cu barosul in mana, muncind contra-cronometru cot la cot cu ceilalti, facand planuri si luand decizii, rearanjand si redecorand o casa, alta decat a mea, desi si a mea ar avea nevoie de-o echipa de profesionisti ori de o mana de lucru. Un fluturas de noapte cu ceasul biologic defect, sau poate doar derutat de intunericul din camera in miez de zi, se zbatea haotic pe ecranul televizorului, obligandu-ma sa ma trezesc din reverii si sa pun capat chinului existential al micutului inaripat. Curatand cu dosul palmei ramasitele pamantesti ale fluturasului, mi-am zis ca n-a fost decat o molie marunta ce-ar fi murit, cu siguranta, de foame in garderoba mea plina de melana si spandex si, pana la urma, n-am facut decat un lucru bun, scurtand agonia ce-ar fi urmat, oricum, in viata ei.
Nu asteptam pe nimeni dar, totusi, cineva indrazni sa sune la usa mea: bing-bang! Dupa vreo doua secunde de asteptare zadarnica, acelasi efect sonor: bing-bang. M-am ridicat si, in loc s-o iau inspre usa de la intrare, m-am pomenit in spatele draperiilor, cercetand din cap pana-n picioare strainul cutezator ce apasa din nou pe butonul soneriei, de data aceasta prelung. In mana cealalta avea un pachet destul de mic ca sa fi fost cadoul pe care, dupa cinci luni, inca mai speram sa-l primesc, dar pentru o clipa am visat la cele doua lentile mult ravnite. Mi-am tras halatul peste pijama, o mana prin par, si-am deschis usa. Cainele mi-a luat-o, cum era de asteptat, inainte, dar cu indemanare si putin noroc, am reusit sa ma agat cu degetele de zgarda lui. Am cantarit pachetul in mana si-am semnat de primire, cu cainele bine strans intre picioare. L-am salutat de ramas-bun, dar omul nu voia sa plece. Cobori cateva trepte, dar cu spatele. Apoi se apleca putin peste balustrada, privi pe sub frunzisul copacului si ma facu atenta.
-Ai auzit de accidentul din coltul strazii? ma intreba el.
-Nu!
-E inchisa circulatia. Uite, e si politia acolo.
-Da, da, vad, ma aplecai si eu peste balustrada, sperand sa vad mai mult decat girofarurile unei masini de politie.
-O masina a intrat intr-o casa, imi zise el mandru nevoie mare, coborand cu spatele si ultimele trepte.
-Aha! zisei, salutandu-l politicos inainte de-a inchide usa in urma mea.
Pachetul purtand sigla unei companii de asigurare nu-mi era destinat, asa ca l-am lasat din mana fara sa-l deschid. M-am invartit aiurea prin casa, gandindu-ma ce sa fac. Chef de demolari nu mai aveam, draperiile le trasesem si lumina zilei imi ravasi semi-obscuritatea confortabila, iar omul, pe care-l priveam prin geam, statea inca in fata casei mele, incercand sa surprinda ceva din cele intamplate nu departe. Curiozitatea lui o incita si pe-a mea si, tragandu-mi hainele pe mine, m-am hotarat sa ies din casa si sa vad cu ochii mei.
Am iesit in strada si m-am blocat. Accidentul era la stanga, dar oricat as fi vrut sa merg direct acolo, n-am putut. Nu sunt gura-casca, iar daca vreodata am fost surprinsa cu gura intredeschisa, doar caninul acela avangardist a fost de vina. Ii privesc pe oameni in ochi, dar nu pana unul dintre noi lacrimeaza. Am luat-o incetisor la dreapta, fara sa ma grabesc, cu frica de-a nu parea suspecta. Strada era pustie, doar eu si cainele cat vedeam cu ochii. M-am intors pe-o strada paralela si-am scos aparatul, fotografiind cu totul alte lucruri din preajma. Dar chiar atunci, prin fata obiectivului imi trecu masina accidentata plina de scandurile ce pana mai adineauri formau o veranda, cocotata pe platforma unui camion. Am reusit, totusi, sa apas de doua ori pe buton, imortalizand-o. Apoi am vazut urmele desenate de specialistii circulatiei rutiere pe asfalt, traiectoria bizara a masinii ce a incercat, probabil, s-o coteasca la stanga, dar n-a reusit decat sa culce la pamant gardul viu al casei de pe colt, evitand un semn de circulatie banal, culcand apoi la pamant si gardul dintre case, frecandu-se de zidul celei de-a doua si inghitind prin parbriz intregul balcon inainte de-a se opri in scarile de la intrare.
M-am intors de la plimbare cu doua buzunare pline de castane, cu cainele plin de scaieti, cu doua sute de fotografii proaste si cu o poveste numai buna de spus la cafeaua de seara. Tonul grav insa ramansese acelasi. Am deschis si pachetul lasat de postas, si m-am mirat de acuratetea lentilelor binoclului cu care puteam vedea acum cat s-a ingrasat vecina din spatele casei dupa a doua sarcina. Povestea o pregatisem in amanunt, cu introducere, cuprins si incheiere, cu detalii tehnice si cu impresii personale, dar cand s-o spun, el mi-a taiat, fara sa fie intrutotul constient, elanul: accidentul se intamplase in toiul noptii, auzise comentarii la stirile de dimineata de la radio, si la pranz, citind ziarul, aflase si restul amanuntelor. Nimeni nu murise, doar mie cheful de povestit. A doua zi, am revenit la emisiunea decoratorilor de interioare, simtind tot mai acut dorinta de-a apuca un baros in maini. Dar privind din varful patului meu, mi-a fost mai usor sa-i las pe altii.

Anunțuri

I Love NY

Posted in Necategorizabile on August 18, 2008 by crisatcross

Ce-as putea aduce de la New York?! Fotografii?! Am adus o multime, dar pe cine intereseaza?! Cine n-a vazut New York-ul, fara macar sa fi fost acolo?! Cine, cand de la seriale de duzina si filme porno si pana la ziare cu renume si reviste de scandal, de la emisiuni culturale si mizerii televizate pana la carti ce merita publicate si pana la maculatura in van irosita, toate publica fotografii cu marele mar?! Ce-as putea aduce eu nou?! Cu ce as putea sa impresionez?! Gandul acesta ma framanta o vreme, dar nu-mi puse oprelisti degetului care apasa frenetic pe butonul aparatului. Merita, nu merita, trebuia fotografiat. Apoi, in grupul nostru micut – in care, datorita englezoaicei cu accent american, putin iesita de pe orbita si tocmai de aceea simpatica, care radea cel mai tare la glumele bune ale ghidului cu vadite probleme de vorbire, glume prea bune pentru a fi intelese de toti, secondata de rasul meu nu doar pentru ca petrecuse cel putin o jumatate de ora platita retusandu-si machiajul, ridicand cand si cand ochii din oglinjoara si aruncandu-i in voie pe fereastra autocarului, si nici pentru ca statea in dreptul meu si ma spiona mereu, incercand sa ghiceasca ce fotografiam ba-n stanga, ba-n dreapta mea, ci pentru ca asa e rasul meu, rotund si prelung, un ras de forma ovala, un o-ho-ho-ho-ho-ho-o de bariton la extremitati si soprana intre – curand se infiripase un sentiment de familiaritate, incepusera sa se auda voci susotind din ureche in ureche, chicotind de parca voiau sa fie auzite: prin Manhattan fusese vazuta de curand, o silueta stranie, bantuind intr-un grup intim de turisti. Abia trei ore mai tarziu, intr-o vitrina desigur celebra, am vazut-o si eu. Purta un tricou verde-smarald si o pereche de pantaloni usori de plaja, de culoare alba. Prin slitul desfacut, am putut observa chiloteii micuti, maro. N-am avut inspiratia sa o fotografiez, si inca regret, ar fi fost o fotografie care merita aratata. Ploaia se intetise, si vocile odata cu ea. Cica femeia aceasta fantomatica – cel putin pentru mine – batea acum Manhatten-ul desculta. Oamenii o vazusera cum isi descaltase slapii de lac negru, ii atarnase pe coarnele caruciorului pe care-l impingea, si-si vedea nestingherita acum de drum, alergand desculta prin ploaie, hohotind un ras rotund la colturi si ascutit la mijloc, auzit tot mai vag din rafalele de vant si de ploaie ale serii. Hohotitul ei purta un accent pe care membrii grupului incercasera in zadar sa-l ghiceasca, unii zicand c-ar fi romanesc, altii canadian. Silueta ei n-am zarit-o de aceasta data, dar picioarele goale, simtind caldaramul racoros al marelui oras, imi fusesera mereu un pas in fata. Ce pacat insa ca n-am avut inspiratia sa scot aparatul si sa le imortalizez, nu pentru ca ar fi fost niste picioare frumoase, ci pentru ca simteau cel mai aproape ritmul metropolei. Dar, data viitoare, stiu ce sa caut in New York!

Principiul besinei

Posted in Necategorizabile on Iulie 16, 2008 by crisatcross

Besinile celorlalti put de-ti muta nasul, numai ale tale miros placut. Vorba asta ma trazneste de multe ori, insa niciodata cand cineva scapa cate-un gaz in preajma mea. Azi m-au vizitat Martorii lui Iehova, ieri altii, maine, cine stie?!

Din gradina

Posted in Necategorizabile on Mai 6, 2008 by crisatcross

Ma apasam cu toata greutatea pe lama de metal, fortand sapa sa muste adanc din pamant si, intorcand brazda pe dos, rascoleam cu degetele bucatile de tarana ce se imprastiau in voie, curatandu-le de radacini netrebuincioase. Cativa saci de balegar asteptau sa fie framantati cu pamantul ce-l desteleneam nu cu prea multa ravna, dar cu multa placere. Nici cu altele nu procedez altfel, mi-am zis in gand, ingenunchiind cu mainile murdare si repetand miscarea. Vecinul repara si el ceva dupa gard, tulburandu-mi linistea cu masinariile lui suieratoare si, nemultumit de cine mai stie ce, isi opri masinaria si-si lasa gandurile sa umple linistea ce traversa gardul ca si cum n-ar fi fost intre noi. N-am bagat de seama ce zice, dar parca se voi auzit, ridica vocea tot mai sus si-n limba de mama a lui Harper, nu a lui Chretien, cum i-ar fi stat bine.  Politica -nici a unuia, nici a celuilalt, si nici a altora- nu m-a interesat vreodata, iar limba de mama e singura pe care-o stapanesc, dar imi vars si eu cu usurinta naduful in limba lui Harper, ma brazda iar prin crestet.

Gradina am mostenit-o de la fostii proprietari si cand maica-mea mi-a zis c-o s-o sape taica-meu si ea o sa cumpere rasaduri si-o s-o faca sa rodeasca, am fost pe punctul sa-mi pierd cumpatul, noroc ca nu-l mai aveam demult. De n-as fi avut copilul inca in cele 30 de zile de garantie a spitalului, care-mi tinea de urat in noptile albe, si casa veche si jegoasa la care lucram zi-lumina ca s-o facem a noastra, si de fostii proprietari imi lasau mostenire si uneltele agricole pentru gradina, m-as fi rasculat, mi-as fi rascumparat gradina pentru care inca nu aveam nici un plan de viitor si nici o dorinta s-o pastrez in forma ei initiala, dar de care fusesem deja expropriata.  Azi, lucrand in ea, nu-mi puteam explica revolta ce ma stapanise atunci dar m-am felicitat, tot in gand, ca in acel an mi-am murdarit mainile cu multe altele, dar cu gradina nu.

Gradina, desi nu prea mare, imi ocupa mult din timpul liber. Lucrand-o an de an, ingrasandu-i pamantul, dandu-i viata si vazand-o cum creste, m-a invatat s-o si iubesc. Ma invart in jurul ei ca un redutabil proprietar, o muncesc cu drag dar o las in paragina cand si cand, ma intorc si-o inund, iar o las sa sece, dar de roade nu-mi pasa. Nu astept nimic de la ea, dar daca-mi da, primesc cu bratele deschise. E doar o gradina, in fond, si asa cum e, e gradina mea!

Leapsa

Posted in Necategorizabile on Mai 1, 2008 by crisatcross

Am primit o leapsa de la Forevergreen, e prima din viata mea de bloaga, va rog sa nu fiti foarte critici!

1. Ziua cea mai frumoasa? Ziua in care meteorologii se dovedesc a fi niste incompetenti si, in pofida previziunilor lor stiintifice, inclusiv soarele le rade in nas.

2. Lucrul cel mai usor? Lucrul pe care-l fac altii in locul meu, mie fiindu-mi lene.

3. Cel mai mare obstacol? Sa NU consider obstacolul ceea ce este de fapt, adica doar o mica denivelare.

4. Cea mai mare greseala? Sa inghit nemestecat.

5. Cauza rautatilor? Sindromul premenstrual.

6. Cea mai mare infrangere? Faptul ca nu mai pot fugi de-acasa.

7. Prima necesitate? Apa (poate fi si din bere).

8. Eroare? Sa cred ca binele poate sta singur in echilibru.

9. Cel mai mare defect? Tac cand trebuie sa vorbesc, vorbesc cand trebuie sa tac.

10. Persoana cea mai periculoasa? Eu.

11. Cel mai urat sentiment? Ipocrizia.

12. Cel mai frumos cadou? O bona si o bucatareasa.

13. Cel mai bun remediu? Hlizeala.

14. Protectia efectiva? Prezervativul.

15. Cele mai necesare persoane? Cel care-mi asigura traiul decent si timpul necesar pentru lepse.

16. Sentimentul cel mai frumos? Ca n-am asudat degeaba, ca am pierdut macar un 500 de grame.

 

Fiind somera, nu dau leapsa gratis ci o scot la licitatie, incepand cu un pret modic. Sa nu uitam, si banii trebuie sa circule, nu numai lepsele.

Spirit de echipa

Posted in Foto-pixeli, Necategorizabile on Martie 20, 2008 by crisatcross

echipa.jpg

Leonard Cohen Is Just a Man

Posted in Necategorizabile, Uncategorized on Martie 12, 2008 by crisatcross

La inceputul anilor ’90, intr-un bar din Timisoara, l-am descoperit pe Leonard Cohen. M-am indragostit de el la prima auditie, am facut imediat rost de cateva albume de-ale lui si l-am ascultat de multe multe ori, dar de fiecare data cu aceeasi proaspata placere. Pasiunea mea pentru muzica lui a durat vreun an, dar pe urma, nu stiu de ce, a inceput sa se stinga. Stefan inca il iubeste si in rarele ocazii in care e liniste in casa si avem timp si chef de muzica, se nimereste sa fie si Cohen unul dintre alesi. Ne place tuturor, mie pentru ca e o aducere aminte a vremurilor cand puteam pierde o noapte intr-un bar, si copiilor pentru ca adora Hallelujah, piesa pe care ei o cunosc din Shrek I, cred.

In 7 martie, cu cateva zile inaintea primirii lui Leonard Cohen in Rock&Roll Hall of Fame, The Gazette a publicat acest articol din care am sa copiez inceputul. Decideti voi daca vreti sa cititi intreg articolul, aici.

He’s our man

Juan Rodriguez, Special to the Gazette

Published: Friday, March 07

„Show me slowly what I only know the limits of / Dance me to the end of love.”
 – Leonard Cohen, 1984

„They’re not gonna get us! They’re not gonna get us!” growled Cohen when I bumped into him on his beloved St. Laurent Blvd., arm in arm with his musical muse and mate Anjani Thomas, two years ago.

His smile was as charmingly crooked as ever, but there was a wildness in his eyes I hadn’t previously recognized. The source of his urgent tone was money: His manager in L.A. had ripped him off to the tune of $5 million, largely while he was holed up in a Zen retreat in Mount Baldy, California, leaving him with $150,000. He had returned to Montreal, if not to renew what early in his career he called „neurotic affiliations,” at least to regroup and start all over again. „What can I do? I had to go to work,” Cohen told Maclean’s in August 2005. „I have no money left. I’m not saying it’s bad; I have enough of an understanding of the way the world works to understand that these things happen.”

These days good things are happening for the poet-singer, whose early meditations (Suzanne, Bird on a Wire) have touched generations and whose later songs (First We Take Manhattan, The Future) have been prescient in so-called postmodern times. This Monday at a ceremony in New York’s Waldorf-Astoria hotel, Cohen will be inducted into the Rock & Roll Hall of Fame, the first Montrealer so honoured.